Duminica Înmulțirii Pâinilor. Cu subtitlul sufletesc: Ziua Prieteniei! Privesc în calendar și înțeleg că, uneori, Dumnezeu ne șoptește. La cursul de exegeză evanghelică de astăzi ne șoptește că între gestul Său, al Mântuitorului nostru, de a dărui pâine mulțimii înfometate și lumea înfometată astăzi de prietenie – legătura este atât de reală, încât nu o mai vedem. Pentru că despre prietenie, despre înțelegerea suferinței, a foamei și a setei aproapelui este Evanghelia – nu doar de azi. Capitolul mateianic începe cu moartea lui Ioan Botezătorul. La un ospăț care are în miezul său un profet ucis și un rege proscris sufletește. O ratare de demnitate regală și o împlinire, prin mucenicie, a unui profetism unic în istoria lumii: moare Înaintemergătorul Domnului nostru Iisus Hristos. Domnul Însuși aude cum capul aceluia, adus pe tipsie dinaintea unor femei vrednice de uitare (nu va mai fi fiind numele Irodiada ori Salomeea prea des folosit...) închide o etapă din propria Sa viață. Se retrage Domnul. La cum Îl știm, s-a rugat pentru sufletul lui Ioan Botezătorul și a meditat la propria Sa ieșire în propovăduire publică. De-acum e singur. El cu noi, oamenii neputinței și ai ifoselor puterii. Singur. Așa cum avea să rămână pe Crucea Golgotei.

Întors din loc pustiu, nu este lăsat să se liniștească. Oamenii năvălesc peste El, venind după El pe jos. Un gest de disperare, un gest al unor oameni care au înțeles că Hristos e mai mult decât un Învățător. Învățători aveau pe toate străzile cetății. Dar Acesta nu este doar Învățător și ei, oameni simpli, înțeleg și confirmă cu atitudinea lor că El este Altfel. Cu aceste cuvinte și începe Evanghelia Duminicii acesteia: „Și ieșind, a văzut mulțime mare și I s-a făcut milă de ei și a vindecat pe bolnavii lor” (Matei 14, 14). Nu avem amănunte, dialoguri ori investigări de suflet. Ci doar pe Dumnezeu Însinguratul – Căruia-i murise Prietenul – și oamenii însingurați prin boală și sărăcie. Marginalii. Așezați acolo de mărginiții ce credeau mai mult în Lege decât în Dumnezeu.

Se lasă seara. Matei insistă – ca un vameș ce știe bine locul – că locul e pustiu, prin glasul Ucenicilor care Îi atrag atenția Domnului să dea drumul mulțimii ca să meargă în sate, să-și afle mâncare. Iar Domnul oferă soluția: dați-le voi să mănânce! Desigur că ochii Ucenicilor s-au mărit a surpriză. Nu aveau nimic. Sau, mă rog, aproape nimic: cinci pâini și doi pești. Semn de sărăcie și grabă în plecare, semn de pustie materială, pe măsura pustiei sufletești ce va fi străbătut pustia încinsă a țărmurilor Tiberiadei. Cuvintele spuse de Domnul în astfel de context par ironie și aproape de mustrare. Pare că Domnul le zice: Eu le-am dat tot ce au avut nevoie. Dar voi? 

Ucenicii par un pic dezorientați și dezamăgiți de puținul pe care-l aveau pentru a sătura săracii și bolnavii vindecați cărora, desigur, vindecarea le deschisese și pofta de mâncare. Aș îndrăzni să cred că exact foamea aceasta post-boală era aceea care făcuse să crească penuria de pâine și pește... E capătul unei zile. Unora le apăruse pe chip zâmbetul unui nou început. Alții priveau uimiți la vindecări. Fuseseră furați, oarecum, de tot ce li se întâmpla. Dar era capătul unei zile copleșitoare. Foamea era atât de firească, încât nu trebuia vestită Domnului. El îi hrănise cu tot ceea ce ei îi ceruseră.

Domnul cere puținul de pâine și nimicul de pești. Așază oamenii pe iarbă – emn al depărtării de orice zonă locuită – și-i hrănește luând cele cinci pâini și cei doi pești și ridicând tainul spre ochii Tatălui Ceresc. A binecuvântat, a frânt și a dat ucenicilor pâinile, iar ucenicii mulțimilor (Matei 14, 19). Semn al liniștii și păcii în hrănirea celui sărman. Fără zgomot și fără spectacol ieftin. În hrănirea celor cinci mii de bărbați, a femeilor lor și a copiii acestora Domnul nu face exces de iconologie publicitară. Simplu, hrănește cu simplitate niște oameni simpli. În timp, gesturile Lui vor trece în Liturghie – singura masă de pe pământ al cărei conținut nu s-a schimbat din Joia Pătimirilor Mântuitorului Hristos până azi. Gesturi de Stăpân? Nicidecum. Gesturi de Fiu al Tatălui. De om cumplit de responsabil în toate câte face pentru noi. Mai întâi vindecă, satură sufletul, apoi trupul. Într-un echilibru pe care ar trebui să-l menținem mereu.

Mănâncă toți. Se satură. Rămân 12 coșuri – semn că erau prezenți toți cei 12 Apostoli – de fărâmițe, semn al belșugului mesei. Gestul strângerii pâinii dospite ne poate duce cu gândul că urma vinerea, când se culegeau fărâmițele, făcând loc pâinii nedospite care amintea de Paște, trecerea poporului lui Israel prin Marea Roșie. De masa de Sabath. Unii ar spune că e vorba de simplu gest de ecologizare. Da, dar mai ales este gestul care subliniază boieria Harului lui Hristos. Care hrănește și satură. Cu merită purtare de grijă.

Ucenicii sunt siliți să urce în corabie și trimiși pe apă. Iisus rămâne singur cu mulțimile. Pentru a le spune că nu doar pentru pâinea aceasta a venit ci, mai mult, pentru ca ei să înțeleagă că nu sunt singuri. Că El este Cel ce Este. Mereu de partea lor. Ucenicii pe mare. Oamenii plecând la casele lor. Hristos iarăși singur. Era deja mai seară... Amintind de un alt apus, într-o altă zi de Vineri. Liniște. Până când pleacă pe ape, călcând apele ce sperie pe Petru. Chemarea Domnului pe ape este esența mesajului Evangheliei acesteia: „Îndrăzniți, Eu sunt, nu vă temeți!” (Matei 14, 26). Și Petru, care văzuse minunile, gustase cina cea plină de daruri și părea că înțelege, ne reprezintă pe toți. Calcă apele în întâmpinarea lui Hristos dar, cuprins de îndoială, se scufundă la un pas de El. La un pas de Cel Ce este Învierea.

Nu trebuie să gândim prea mult la semnificația gesturilor din ziua ce preîntâmpină cu pâine pe săturate noaptea furtunii în care Hristos calcă pe apele înfierbântate de ațâțătorii focului celui veșnic. Suntem dinaintea vestirii Învierii Sale, cu moartea pe moarte călcând. Semnul Prieteniei Sale fără sfârșit cu noi, neprietenii Săi frați. Prea scrupuloșii săi prieteni de ocazie, mai atenți la aspecte inutile, decât la adâncul de iubire din care voiește să ne sature. Nu căutați fărâmăturile, ci mușcați cu bucurie din pâinea săturării pe care ne-a dat-o. Este El, nu vă temeți!

Sursa: tribuna.ro