Sunt foarte bucuros că v-aţi pus în cele din urmă pe picioare. Omul care s-a însănătoșit se simte îndeobşte înnoit. Cred că aveţi acelaşi simțământ. Trebuie să faceţi în aşa fel ca înnoirea trupească să fie însorită de o înnoire duhovnicească. Dumnezeu v-a dat-o sau v-a arătat-o în scurta rugăciune pe care aţi facut-o atunci. Mi-a şi venit în minte să vă îndemn: apucaţi-vă de o rugăciune scurtă şi faceți-o mereu... si la lucru, și când nu lucraţi, şi când mergeţi, şi când şedeţi, fără încetare. La început vă veţi sili să faceţi această mică rugăciune, iar după aceea se va spune de la sine. Doar apucaţi-vă de ea şi daţi-vă osteneala fără încetare... E rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătoasa (păcătosul)”.

Iar când faceţi această rugăciune, să vă ţineţi luarea-aminte nu în cap, şi nu în cer, ci în inimă, acolo înăuntru, sub sânul stâng. După ce o veţi deprinde, veţi alunga prin ea toată tulburarea şi veţi aduce pace în sufletul dumneavoastră.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Boala și moartea, Editura Sophia, București, 2007, p. 24)