- Ce părere aveţi, sunt preoţi care spovedesc foarte bine. Dar nu dau canon la nimeni. Te ascultă şi te dezleagă. Cum vedeţi asta?

- Părinte dragă, să ştiţi că însăşi spovedania este un canon. Vă daţi seama? Chiar spovedania e un canon. El vine cu emoţii. Totuşi, vine şi spune. Canonul s-a dat ulterior, pentru a fi completată o pocăinţă, ca să dureze. Dar nu e condiţionat de o dezlegare şi de o iertare. Dar îi dai un sfat.

Eu, sigur, nu dau canoane mari. Că zice “Tatăl nostru”, că zice şi nu zice. Sau zice în grabă, fără atenţie. Şi “gata, mi-am făcut canonul!” Îi dau canoane din acestea de simţire, de trăire: “Vezi, crează-ţi un moment în zi şi fă aşa, în momentul ăla din zi. O dată. O singură dată. Chiar treizeci de secunde”. Ştii? Ca să-l ţin mereu prezent. Asta mă interesează. Că un “Tatăl nostru”, o dată, cum trebuie, e mult mai bun decât de o mie de ori mecanic, că atunci nu mai este pocăinţă.

Eu lupt ca el să fie mereu prezent. Un singur lucru, dar bun. Ca să fie mereu prezent. Măcar: “Doamne, iartă-mă!” şi dacă tresare aşa, o dată, tot e ceva. Fă lucrul ăsta.

(Arhim. Ioanichie Bălan,  Ne  vorbeşte  Părintele  Arsenie (Papacioc), vol. II, Ed. Episcopiei Romanului, 1997,  p. 99)