E ziua dez-însingurării omului, a fiecăruia și a tuturor laolaltă. Și ce bucurie poate fi mai mare ? Și care poate fi mai plină de spaimă când o înțelegi?

E ziua înțelegerii că puterea de a face vine numai din smerire, că orice facem din altă atitudine interioară e sortit pierzării. Și câte nu am făcut de acest fel?

E ziua în care păstrăm viu înțelesul cuvintelor împotriva celor care vor să anihileze adevărul prin uitare și deturnare. Apărăm ordinea dragostei prin bucurie, nu ne încredem în cei puternici, în fiii oamenilor în care nu este izbăvire. Ne încredem în Fiul lui Dumnezeu.

Fericiți cei ce au ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, nădejdea lui în Domnul Dumnezeul lui. Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele din ele; Cel ce păzește adevărul în veac.

Noi suntem aceia, prin ceea ce facem, păzind adevărul ca fii și fiice după har. Îl putem păzi numai printr-o mereu prezentă zi a Crăciunului. De Crăciun ne reamintim cu spaimă toate acestea într-un moment anume, rânduit.

Cu spaimă pentru ceea ce ni s-a dăruit, viața și putința de a o trăi în urcuș luminos, cu spaimă pentru ce facem în realitate, gârbovi care nu vrem să ne îndreptăm, cu spaimă privind în jur la tot ce se întâmplă în aceste zile cu oameni în căutarea unei bucurii pe care nu o pot vedea, dar despre care știu că există, că trebuie să fie. Vedem colindele culturale, profesionalizate, compensând cumva, poate mai sărac, raritatea celor ale copiilor vestitori. Vedem industria bucuriei, o barieră care împiedică accesul la ceva atât de simplu, dar pe care o poți totuși ocoli. Vedem politica trans-culturală a materiei, un zid uriaș de care încercuit fiind cu greu mai poți vedea, singura ieșire fiind în sus, ceva cu neputință. Dar ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu.

Ne așezăm cât mai în spate și ne încredințăm binelui. Îngerii sunt mai rapizi decât dracii, iar la pangar sunt mai mulți decât în fața altarului. Ne pregătim să primim gustarea praznicului. Împărăți-va Domnul în veac!