Joi seara am parcurs cea din urmă citire a Canonului în „stările” sale de lectură de început de Post. Vom citi iarăși în Lunea de după Duminica a 4-a a Postirii, numită a Sfântului Ioan Scărarul, întregul Canon. Împărțirea sa în lecturi mai scurte la început de postire ne arată, simplu, pedagogia propusă nouă prin postire. Dumnezeu nu ne vrea crescuți dintr-o dată la măsura înțelegerii, ci fiecăruia dintre noi îi cere pe măsura creșterii înțelegerea. Nu e nimic forțat în textualizarea acesta plină de teologie vie. Citim împreună, preoți și popor, cel mai frumos tratat de teologie dogmatică, de antropologie duhovnicească, dar și cel mai prețios manual de pedagogie ascetică.

Întregul context ne furnizează exemple din lumea de „până la Hristos” cu personaje bune și rele. Ca la Nașterea Mântuitorului, dacă vă aduceți aminte de periplul nostru exegetic din Postul Nașterii, Cartea Neamului lui Iisus Hristos nu este un document cosmetizat de Evangheliști. E cuprinsă linia genetică a filonului firii umane din care Mesia va lua trup asemeni nouă, afară de păcat. „Aceștia sunt, ar spune Domnul, cei pentru a căror carne vindecată de păcat mă răstignesc, iar voi, cei care citiți lista aceasta, generație după generație, căutați să nu repetați greșelile și să vă lărgiți inimile voastre cu binele celor care model de bine vi s-au făcut”. Astfel, și Canonul cel Mare nu ne prezintă o rezervație genetică, de puri și prea-puri, ci ne prezintă vieți, istorii și personaje felurite. Cu unele trebuie să ne asemănăm, de altele să ne depărtăm cu atenție. Fără a judeca, ci doar folosind discernământul duhovnicesc pentru a ne afla măsura vieții în Hristos. Nu cred că este vreunul dintre noi, oamenii zilei de azi, care să ne dorim să trăim asemeni oamenilor rupți de Dumnezeu, hrăniți cu iluzia idolilor și minciuna vrăjilor. Sfârșitul lor ne pune în gardă și ne învață că Dumnezeu rabdă până în sfârșit și nu îngăduie distorsionarea poruncilor Sale în favoarea unor modele lipsite de tandrețe și bucurie, de discreție și împlinire luminoasă a iubirii Sale. 

Un text al Canonului (Cântarea 4. 6) ne rânduiește linia meditației de azi: „Însumi m-am făcut idol, spurcându-mi cu poftele sufletul meu. Ci întru pocăință mă primește și întru cunoștință mă cheamă; ca să nu mă fac câștig, nici mâncare celui străin, Mântuitorule, Tu Însuți mă mântuiește”. Deși pare un text neutru, nu e deloc așa. Nimic din teologia postirii exprimată în canonul Sfântului Andrei nu este neutru. Cum viața duhovnicească în general nu poate fi neutră. Ea poate fi asumată sau nu, poate fi responsabilă sau nu. Dar nu poate fi așezată în neutru, mereu la punctul „zero” al staticii duhovnicești. Sau, după cum ne spun Părinții Bisericii, în urcușul duhovnicesc, ca și în trăirea virtuților, dacă te oprești aluneci înapoi spre bază. Și deseori, parcă datorită vitezei alunecării, aluneci sub această bază inițială. Începutul texului însă este notabil: „Însumi m-am făcut idol...” și trece dincolo de explicațiile psihologismului modern într-o autentică teologie a înțelegerii perpetuării căderii prin propria idolatrizare. Trăim astfel de vremuri în care omul tinde să devină măsura tuturor lucrurilor și a conținuturilor. Uneori, auzi cum Dumnezeu este simplu termen în ecuația falsificării idolatre a vieții. Înlocuit. Uitat, prin apăsarea pe tasta „delete” a inconștienței colective. Care naște prin forcepsuri ideologice dumnezei falși, slăbănogi asemeni minților care i-au construit spre a fi inoculați vieților noastre. 

Acest „însumi m-am făcut idol...” e strigătul tresăririi omului conștient că a alergat pe o pistă falsă a cunoașterii. Pe zgura neroditoare a unui stadion al neîmplinirii. În urmă cu ceva ani, pe când abia se ivea ideea folosirii inteligenței artificiale în condiții de „piață liberă”, am avut o întâlnire de suflet cu tinerii angajați ai unei firme de creație în domeniul multimedia și al calculatoarelor. Văzându-i cât de greu se despart de albastrul finit al ecranelor, m-am îndoit de reușita unei „stări de vorbă”, dar îndoiala mi-a fost spulberată de inteligența lor emoțională și de bucuria lui Dumnezeu de a ne vedea povestind. Am parcurs două ore minunate de dialog și de ascultare reciprocă, ne-am emoționat și moralizat reciproc. La sfârșit, unul dintre specialiști m-a întrebat: „Părinte, nu credeți că  inteligența artificială va zdrobi intimitatea relației dintre om și Biserică, dintre penitent și preot?”. L-am ascultat și am încercat un răspuns simplu. Nici atunci și nici acum nu cred că un idol poate dărâma ceea ce Dumnezeu a zidit. Relația interumană nu este doar efortul nostru, ci și darul lui Dumnezeu. Am ținut, însă, să-i avertizez că primele victime ale AI nu vor fi preoții, cât ei, cei care au creat și aprovizionat „creierul” uriaș al informației specifice acestui mecanism tehnic. Au zâmbit. I-am revăzut după ceva timp. Triști, demotivați. Se închidea firma – pentru mulți casă vreme de ani – sub presiunea unor programe create de ei. Și m-am gândit în simplitatea gândului smerit: Dumnezeu este Singurul care nu are a pierde pe nimeni. Nu ne concediază pe nici unul dintre noi din propria încercare de a-L descoperi și trăi. Dar tot atunci mi-am adus aminte de un cuvânt al Părintelui Ion Bria: Dumnezeu nu se vrea idolatrizat! Nu de fanatizarea credinței e nevoie pentru a-L cunoaște, ci de bucuria dată de efortul pocăinței celei dătătoare de viață. 

Nu. Biserica nu și-a chemat niciodată credincioșii la asumarea ideologică a Evangheliei, ci la trăirea ei de foarte multe ori tocmai împotriva „idolatrizării” prin politic ori fals-cultural. Pentru a nu ne fi nouă înșine idoli avem nevoie să-L trăim pe Dumnezeul nostru Cel Viu. Dărâmătorul de idoli. Mântuitorul sufletelor noastre. Suflete drepte ori rătăcite. Nemuritoare prin voia și lucrarea Lui. Candidate astfel la Înviere!