Că postul este o stare de trezvie nu cred că se mai îndoiește nimeni dintre cei care își asumă cu bucurie postirea. În seara trecută, la a doua zi de citire a Canonului celui Mare, am aflat o descriere care mi-a adus aminte că teologia seacă, fără frumusețea rostirii, nu mișcă inima: „Priveghează, o, suflete al meu, și te așează deosebit, asemenea celui mare între Patriarhi; ca să dobândești faptă cu împreună-cunoștință, ca să te faci minte văzătoare de Dumnezeu, și să ajungi norul cel neapus, întru gândire adâncă, și să te faci neguțător de lucruri mari” (Miercuri, Cântarea a 4-a). Poate părea metaforic, prea metaforic, pentru cel care reduce postul la postul lui NU (nu mânca, nu bea...). Privit însă din perspectiva motivări bucuriei postirii devine mai mult decât metaforă. O sinteză de poruncă divină.

            Mai întâi imnograful cere sufletului să se așeze „mai deosebit” sau, altfel spus, să se pună deoparte asemenea Patriarhului care a născut pe cei doisprezece patriarhi, cum se spune în textul propus de Sfântul Andrei Criteanul îndată după acesta la care ne referim. Nu, nu este vorba nici despre Avraam, tatăl credincioșilor, și nici despre Isaac, fiul făgăduinței, continuatorul legământului, ci despre Iacov, părintele celor 12 patriarhi ai neamurilor lui Israel. Nu este greu de bănuit de ce. Cine citește Vechiul Testament cunoaște povestea lui Iosif, fiul cel iubit al lui Iacov, și a fraților săi, o lungă punere în temă cu modul în care frații pot trăda cu sânge un frate care, trecând prin moarte propriu-zisă, își va salva poporul și tatăl de la foamete. Iosif este modelul dramaticei vânzări a lui Iisus de către oamenii templului. El trece prin temniță – precum Domnul Hristos prin iad – și răsare cu o putere nouă, devastatoare pentru oamenii de la curtea lui Faraon și salvatoare pentru cei din casa sa care-l alungaseră și-l aruncaseră într-un puț părăsit așa cum Mântuitorul va fi aruncat în mormântul Său, la marginea părăsită a Ierusalimului și a lumii. Văzător prin Duhul lui Dumnezeu – ceea ce textul Triodului îndeamnă să ne fie și sufletul nostru, minte văzătoare de Dumnezeu – Iosif cunoaște voia lui Dumnezeu. Ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa va numi norul cunoașterii lui Dumnezeu. Un întuneric plin de lumină, izvor de curgerea Luminii celei necreate. Ceva mai încolo – la Cântarea a 6-a – citim aceste rânduri: „Puțurile canaaneeștilor gânduri, mai mult ai cinstit, suflete, decât vâna pietrei, din care izvorul înțelepciunii varsă curgerile teologiei” cu referire directă la momentul în care setea îi face pe israeliți să alunece spre idolatrie, mai degrabă, decât spre pocăință. Ce ne spun textele este simplu de înțeles: Fără pocăință reală nu există teologie! Adevărata teologie curge din inima care și-a înțeles păcatul și caută să împlinească smerită calea părerii de rău. 

De aceea „norul cel neapus” nu poate fi străbătut fără gândire adâncă. Fără înțelegerea temeluirii în pocăință a teologiei adevărate. În ce privește îndemnul ca sufletul să se facă „neguțător de lucruri mari” trimiterea este cât se poate de transparentă la Iosif, feciorul „înviat” al patriarhului Iacov. Negoțul acestuia, bazat pe credință și nădejde, a dus la urcarea sa în ierarhia egipteană și la momentul în care știe ce are de făcut ca poporul să nu moară de foame. Din grija aceasta avea să-și salveze cu grâu – asemenea Mântuitorului cu Pâinea-Trup – poporul cel ce avea să fie pus apoi sub aura sa deplin patriarhală. Da. Insistența acestor zile de început ale postirii este pe relația Tatăl nostru cu noi, fii Săi. Venim de departe din istorie – din zorii dintâi ai facerii – și abia Cântarea a 9-a (cum bine ne-a învățat dascălul nostru de liturgică, IPS Laurențiu) ne deschide ochii sufletești pe realitatea Hristos, cel care „înnoiește firile” și le restaurează. Făcând posibilă cunoașterea norului celui de necuprins cu mintea al îndumnezeirii, întrupându-se. 

Par cuvinte simple cele rostite în tandem de strană și slujitori. De multe ori trecem pe lângă ele și ele pe lângă noi. Poate că e și vina noastră că nu regândim vestirea întru credința noastră în fidelizare cu propovăduirea Domnului Iisus Hristos dar și cu atenție la timpul nostru. Sunt destule analize la „critica retardului cultural al omiliei” (V. Mencucci &L. Gianantoni publică un volum pe temă „Ripensare la fede nella fedelta a Cristo e al proprio tempo”, Il Pozzo di Giacobbe, 2020, 182 p.). Dar nici nu putem aliena credința noastră la cerințele știrii dedicate stringenței cu rating. A regândi asupra unor astfel de texte – și fiecare zi a Postului Mare provoacă astfel de maturizări de conținut – ține de pedagogia postirii. Pe măsură ce ne apropiem de Clipa Învierii, avem nevoie de o minte luminată care să înțeleagă dincolo de vacarmul mitic al lumii și de idolatrizarea Paștelui – cuvinte de genul „magia Paștelui” și poveștile cu nevinovați iepurași nu au nimic de a face cu realismul Învierii- adâncimea de realitate a Zorilor Învierii. Mintea noastră e mereu fixată pe comoditate. Pe superficialitate. Ori postirea ne îndeamnă să postim și cu rațiunea. Să o punem să muncească. Să nu mai admitem de bune toate clișeele culturale și să ne umplem cu ele sufletele ca niște roșcove care ne dau abces de știință falsă. Pedagogia postirii ne îndeamnă la pocăință și citirea Scripturii. Ca să înțelegem de ce și în ce mod anume Hristos Domnul, Mesia Întrupat, se așează în mijlocul poporului Său pentru a ne arăta Chipul Slavei care ne vindecă asemănarea prin Înviere. 

Dincolo de a fi simplă cură de laude alimentare și de evaluări de rafturi postirea ne îndeamnă la priveghere. Alungirea în noapte și liniște a timpului dedicat rugăciunii, citirii Scripturii și pocăinței smerite. Nu întâmplător Părinții Bisericii se întreabă dacă nu cumva patul somnului ne va fi groapă. Nu e un îndemn la insomnii ori nopți nedormite. Ci la menținerea unei conștiințe vii, legate de Hristos Dumnezeu. Pentru aceea văd în concetățenii noștri care fac gărzi de noapte în spitale, servicii publice și slujiri ale Țării un soi de acolade ale soborului privegherilor din mănăstiri și chilii singuratice. Un popor atât valorează. Cât înțelege din Evanghelie și priveghează pentru această înțelegere. Știind că fără pocăință nu există teologie. Adică nu există viață în Hristos.