Poate părea doar o figură de stil. Dar cred că atenția cuvintelor Canonului celui Mare din ziua aceasta – fiind seară citim textul de Joi din întâia săptămână a Postului – e îndreptată spre lămurirea unei postiri cu rațiunea, cu gândirea. Spune Cântarea (5. 3) atât de simplu: „Cu lut mi-am amestecat gândul, eu ticălosul. Spală-mă, Stăpâne, în baia lacrimilor mele, mă rog Ție, albă ca zăpada făcând haina trupului meu”. Dacă hainele noastre ar purta urme de țărână – fie ea și uscată – nu ne-am prea da arătați și nici nu ne-am expune. Ori dacă am face-o am simți nevoia de a ne scuza ori de a ne peria foarte riguros. Fac excepție de la astfel de ritualuri sociale aceia a căror muncă nu presupune să aibă costume perfecte la vremea muncii lor. Știu eu, să zicem fotbaliștii care joacă într-un teren desfundat ori pompierii la o intervenție pe viață și pe moarte. Când acționezi instant, nu cauți să placi lumii, ci să obții rezultatul scontat. Ce ne spune textul este că trebuie să ne odihnim din alergare și să vedem urmele de lut strecurate în rațiunea noastră ca oameni. Observăm că nu cere să fie curățat gândul ci trupul. Altfel spus să nu se vadă pe afară ceea ce s-a înnoroit pe dinlăuntru. 

Toată partea aceasta de Canon ne învață în ce mod anume Mântuitorul vindecă lutul din noi. Sau, cum spune textul mai departe, „de voi cerceta faptele mele, Mântuitorule, mă văd pe mine însumi întrecând pe tot omul cu păcatele; că întru cunoștință gândind am greșit, iar nu întru necunoștință”. Omul când se pocăiește – cercetând faptele sale – nu află ușurare aruncând spre alții greșeala, rădăcina căderii sale. Ci asumând greșeala face apel la milostivirea lui Dumnezeu. Apel către Cel care pentru noi, ca oameni, a luat chipul nostru, Dumnezeu fiind, și a săvârșit minuni. S-a atins de cei de neatins – leproși, slăbănogi ori bolnavi, asemenea femeii celei cu scurgerea de sânge. Semn că Iubirea depășește limitele unor simple reguli. Că ea se coboară nu doar prin Întrupare, ci și prin cordialitate la suferință, boală, durere, zdrobire socială. 

Imnograful știe aceasta, simte aceasta, trăiește starea aceasta și ne-o oferă spre meditare. Iată un text (Cântarea 4. 1) care sintetizează, parcă, oftatul unei lumi întregi: „Trupul mi-am pătat, duhul mi-am întinat, peste tot m-am rănit; ci ca un doctor, Hristoase, amândouă prin pocăință le tămăduiește, spală-le, curățește-le, Mântuitorul meu, arată-le mai curate decât zăpada”. Soluția, însă, nu este simpla meditare. Ci trăirea în „spitalul” care este Biserica. Dintâi Postul acesta ne lămurește asupra unui fapt ontologic, de neînlocuit în ordinea rațională a logicii mântuirii: „Lucrat-ai mântuire în mijlocul pământului, Îndurate, ca să ne mântuim; de bunăvoie pe lemn Te-ai răstignit; Edenul cel ce se încuiase s-a deschis; cele de sus și cele de jos, făptura și toate neamurile minunându-se, se închină”. Și îndată un text strălucind de teologie: „Să-mi fie mie colimvitră sângele din coasta ta, totodată și băutură și apa iertării ce a izvorât. Va să mă curățesc cu amândouă, ungându-mă și bând ca o ungere și băutură, Cuvinte, cuvintele Tale de viață”. Pentru cei care mai cred că propovăduirea ortodoxă este în suferință, trebuie să-i rugăm să recitească astfel de texte și să cheme în ajutor Duhul lui Dumnezeu ca să le afle sensul adânc. Colimvitra – este vorba despre vasul botezului, pentru cei care nu mai știu, numită de noi cristelniță deseori – umplută cu sângele Mântuitorului nu poate fi decât Biserica prin grija căreia primim și băutura din izvorul iertării. În ciuda „democratizărilor” ideologice sau poate tocmai împotriva lor misiunea Bisericii nu este negociabilă la  taraba intereselor de pripas. Mai ales că de-acum știm, imnograful ne lasă în tezaurul tradiției o piesă diamantină, că „Biserica a câștigat coasta Ta, cea purtătoare de viață, potir, din care a izvorât nouă îndoit, izvorul iertării și al cunoștinței, spre închipuirea amânduror Legilor, și a celei vechi și a celei noi, Mântuitorul nostru”. Colimvitră, coastă purtătoare de iertare. E reamintirea Botezului, dar și a Milei care iartă firii noastre sucite până la desfigurare a chipului slavei lui Dumnezeu din noi. 

Pentru omul modern poate că nu mai înseamnă nimic. El e bolnav de prea multe și prea des primește gratuit rețete fără sens de la toate tarabele spiritualități de simulacru în care se zbate. Poligramazia duhovnicească – am preluat cuvântul din tainica lume a medicinei aici însemnând utilizarea unui număr mare de tratamente pentru o singură boală și este definită de regulă drept administrarea simultană a cinci sau mai multe medicamente – prezintă riscul oricărei polimedicații medicale. Pentru mine, supraestimarea diagnosticului bolii sufletești îmi pare principala cauză și reprezintă alături de tratarea cu obsesivitate a cauzelor secundare și fragmentarea îngrijirii duhovnicești principala cauză a analfabetismului spiritual în care se află oamenii care merg la biserică dar nu cresc pentru Împărăție. Obsedați de arătarea perfecțiunii lor și grabnic judecători ai aproapelui. Aici e munca primei săptămâni din postire. 

Lăsați-i pe ceilalți. Concentrați-vă pe voi, pe ale voastre – cu bune și rele – și tocmiți-vă o hartă de pelerinaj spre Ierusalimul ceresc. Scuturați praful de pe suflet și din minte. Căutați să aflați adevărul despre durerea sufletească de vă încearcă și nu minimalizați trăirea nimănui pentru ca a voastră să pară importantă. În Edenul recuperat de Hristos prin cruce nu intră „scenariștii” apocaliptici, ci smeriții cotidian, oamenii pocăinței, care respiră iertarea. Nu poți sta pe cruce să judeci. Când judeci, ești în sinedriul neiertător care condamnă pe legi închipuite prezența lui Hristos în lume. Pe cruce mâinile ți-s „încuiate” și brațele deschise. Semn de jertfă și iubire. Știm că fără Hristos Domnul nu avem Rai. Și nimic din ce trăim nu poate înlocui Jertfa Sa. Să zicem dar, la vremea Utreniei din zori: „Razele postului primindu-le strălucește, suflete, și fugi de întunericul păcatului; ca să-ți răsară ție lumina iertării prin dumnezeiescul Duh”. Fie, dar, să răsară peste sufletele noastre lumina iertării și să știm să ștergem prin ea întunericul de lut al gândirii noastre!