Mila, alături de dragoste, este o condiție care nu poate lipsi unei adevărate vieți spirituale. Prezența ei în om este un semn al unor frumuseți prea tari pentru a fi văzute cu ochiul trupesc. Mila în viața de aici mărturisește că undeva există o altă viață, o lume pură și luminată.

Mila, pentru a fi înțeleasă, trebuie privită alături sau, mai bine zis, legată de dragoste; ea este un aspect al dragostei și o consecință a ei. Mila se naște din dragoste pură prin apariția unui nou element: suferința. Mila se manifestă într-o atmosferă de suferință.

Am spus că dragostea înseamnă unire, trăire armonioasă într-o lume care biruie, care se bucură. În timp ce dragostea este dăruire și legătură în bucurie, mila este dăruire și legătură în suferință. Pentru aceasta, mila a fost numită compătimire.

Câtă tristețe încearcă privirea noastră în fața unei ființe părăsite, a unei ființe care nu-și mai poate duce pe umerii prea slabi povara zilelor. E o încercare dureroasă să-ți vezi fratele în suferință, să vezi cum îl roade încet întunericul, să simți cum îl apasă răspunderea destinului și a naturii sale căzute. Acest lucru, noi nu-l putem privi din afară. Nu putem, pentru că nu este o stare care ne-ar putea fi străină. Oricât de sus ne-am afla în ordinea valorilor morale, tot făpturi neîmplinite suntem și deci, supuși suferinței. Semnificația și înclinarea adânc simțită în viață de a avea milă, de aici se desprinde. Nu putem fi străini față de suferința altuia pentru că avem aceeași fire și același destin. Om cu om – frate de destin; trebuie, deci, să trăim în altul, să ne însușim suferința altuia. Durerea lui înseamnă durerea fiecăruia dintre noi. Acesta este punctul cel mai înalt al dragostei de om și făptură.

(Ernest Bernea, Îndemn la simplitate, Editura Anastasia, 1995, pp. 92-93)