Când Harul lucrează în sufletul celui ce se roagă, atunci îl inundă dragostea lui Dumnezeu, încât nu mai poate suferi ceea ce simte. Apoi dragostea aceasta se răsfrânge asupra lumii și a omului, pe care-l iubește atât de mult, încât cere să ia el asupra sa toată durerea și nefericirea omenească pentru a-i slobozi pe ceilalți. Și, în general, pătimește împreună pentru orice întristare și mâhnire, chiar și pentru cele ale animalelor necuvântătoare, plângând atunci când înțelege că ele suferă.

Acestea sunt însușirile dragostei, pe care rugăciunea le pricinuiește și le pune în lucrare. De aceea și cei sporiți în rugăciune nu încetează a se ruga pentru lume. De aceștia depinde chiar și prelungirea vieții pe acest pământ, chiar dacă asta ar părea ciudat și îndrăzneț. Și să știți că dacă aceștia vor lipsi, atunci va veni sfârșitul lumii acesteia.

(Cuviosul Iosif Isihastul, Starețul Iosif Isihastul, Editura Evanghelismos, București 2009, p. 207)