Slujba Înmormântării are una dintre cele mai deosebite rânduieli din cultul ortodox, deoarece în textul ei întâlnim o coexistență între deznădejdea pierderii celui drag și nădejdea învierii lui. Aici se văd sufletele „deschise” ale celor care trebuie să treacă prin această traumă a despărțirii. Dacă pentru cei prezenți la slujbă credința în Dumnezeu s-a manifestat de-a lungul timpului prin participarea lor la viața liturgică a Bisericii, la această slujbă de înmormântare ei trebuie să dea un examen al durerii, dar și al nădejdii în înviere, al gândului că, de fapt, persoana dragă nu s-a pierdut, ci trăiește, este vie, dar într-o altă dimensiune, superioară vieții omenești de pe pământ, nădejde de care suntem încredințați prin textul Evangheliei ce se rostește în cadrul acestei slujbe.

Rostirea Sfintei Evanghelii, a pericopei din Evanghelia după Ioan capitolul V, versetele de la 24 la 30, în fața celor prezenți la slujba de Înmormântare atinge punctul maxim al învățăturii duhovnicești ce se desprinde din această slujbă. Astfel, când Hristos glăsuiește prin gura preotului, că „tot cel ce ascultă cuvintele Mele are viață veșnică și la Judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viață”, se exprimă o întreagă teologie în sensul că cei care în viața pământească au trăit cu Hristos și prin Hristos nu vor mai merge la Judecată, deoarece ei, prin faptele bune săvârșite pe pământ, prin Spovedanie și Împărtășire s-au unit deja cu Mântuitorul, mutându-se așa cum ne zice și Sfânta Evanghelie, la viața cea fericită din Ceruri.

Desigur, acesta este idealul pe care-l pot atinge puțini, și anume cei care într-adevăr s-au unit cu Hristos prin mărturisirea credinței lor, martirii, sfinții, marii pustnici. Apoi, după mărturia unor sfinți, chiar și unii dintre simplii mireni, care, deși nu au fost martirizați sau n-au trăit prin pustiuri, au dus o viață într-o curățenie desăvârșită în mijlocul lumii. Foarte mulți dintre acești „sfinți nevăzuți” trăind, poate, lângă noi, fără măcar să-i bănuim de așa ceva, reprezintă modele de sfințenie, pentru că și ei au fost oameni cu voință liberă, dar viața pământeană și-au închinat-o pe deplin lui Hristos.              

Textul Evangheliei ne încredințează însă că toți morții vor învia atunci când vor auzi glasul Domnului, nu doar cei drepți. Dar pe când pe cei drepți îi vor judeca și-i vor răsplăti înseși faptele lor cele bune făcute în viață și-i vor odihni în fericirea cea veșnică, pe cei păcătoși îi vor judeca faptele lor cele rele și neroditoare și vor învia și ei, dar spre „învierea osândei” cea întunecată și rece.

(Pr. Mihail Adeodatus Ungureanu, Ritualul ortodox al înmormântării pe înțelesul tuturor, Editura Doxologia, Iași, 2011, pp. 73-74)