Preasfințitul Părinte Siluan (nume civil: Ciprian Nicolae Șpan) s-a născut pe 5 martie 1970 la Gura Râului, judeţul Sibiu, fiind al patrulea din cei șase copii ai preotesei Emilia și ai preotului Gheorghe Șpan.

În anul 1988, a absolvit Liceul de Matematică-Fizică „Gheorghe Lazăr” din Sibiu. În perioada 1989-1993 a urmat cursurile Facultății de Teologie Ortodoxă „Andrei Şaguna” din Sibiu, iar între anii 1994-1998, a urmat cursurile de doctorat la Institutul de Teologie Ortodoxă „Saint-Serge” din Paris.

Pe 21 ianuarie 1994 a fost hirotonit diacon, iar pe 6 martie 1994 a fost hirotonit preot. Șapte ani mai târziu, pe 21 iunie, este tuns în monahism, primind numele de Siluan, iar pe 21 octombrie, este hirotonit întru arhiereu. Primește în grijă demnitatea de Episcop Vicar al Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale și Meridionale, cu titulatura de „Marsilianul”. Între anii 2001-2004, în sarcina pastorală a Preasfinției Sale s-au aflat parohiile și comunitățile românești din Spania, Portugalia și sudul Franței. În 2004, din cauza înmulțirii parohiilor în Italia și a necesității unui interlocutor în această țară pentru dialogul cu Biserica Romano-Catolică, la propunerea Înaltpreasfințitului Iosif, atribuțiile Preasfințitului Siluan s-au transferat pe seama Vicariatului Ortodox Român al Italiei.

Pe 5 martie 2008, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române l-a ales ca cel dintâi Episcop Ortodox Român al Italiei. Pe 8 mai 2008, a fost înscăunat, la Lucca, ca primul Episcop al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei, de către un sobor de ierarhi, în frunte cu Înaltpreasfințitul Părinte Iosif, Mitropolitul Europei Occidentale și Meridionale.

Preasfinția Voastră, în anul 2004, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, la cererea Înaltpreasfințitului Iosif, Arhiepiscop și Mitropolit al Europei Occidentale și Meridionale, v-a încredințat anumite atribuții cu referire la Vicariatul Italiei. Cum ați descrie începuturile în Italia?

După aproximativ trei ani de slujire ca episcop-vicar, al Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, în Franța, Spania și Portugalia, necesitățile pastorale au determinat o schimbare de atribuții, dat fiind faptul că Înaltpreasfințitul Iosif, la vremea respectivă, avea în grijă nouă țări din Europa Occidentală și Meridională, însă numărul parohiilor și respectiv numărul credincioșilor creștea foarte mult în Italia.

În acest sens, pe 1 iulie 2004, am fost transferat, cu atribuții ca episcop vicar, spre ceea ce atunci era organizat ca Vicariat, în Italia, unde erau deja peste 30 de parohii. Transferarea propriu-zisă s-a făcut abia în decembrie 2004, când am reușit să obținem o casă parohială, o „canonică”, cum i se spune în Italia, prin bunăvoința episcopului Eugenio Binini, al Episcopiei Catolice de Massa Carrara.

Astfel, împreună cu câțiva frați și surori, slujitori alături de mine, am descins spre Italia și, din 2005, am început să cutreier această țară și să cunosc realitatea de aici, pe care o cunoșteam relativ, deoarece, ca episcop vicar, am fost delegat să slujesc în Italia de mai multe ori. Chiar prima slujire după hirotonie, pe 28 octombrie 2001, a fost în Italia, nu în Franța, Spania sau Portugalia.

Încet, încet, am început să iau legătura cu autoritățile eclesiastice și laice din teritoriu pentru a solicita spații de slujire acolo unde existau comunități numeroase (la vremea respectivă erau în Italia între 200.000 și 300.000 de români). Pe lângă organizarea administrativă a comunităților din Italia, am primit, din partea Înaltpreasfințitului Iosif, și respectiv cu aprobarea Sfântului Sinod, sarcina de a începe demersurile pentru recunoașterea juridică a bisericii noastre de către statul italian.

În 2007 s-a înființat Episcopia Ortodoxă Română a Italiei, iar în 2008 ați fost ales episcop al acestei eparhii. Vă rugăm să ne povestiți cum au decurs lucrurile.

Îmi amintesc că, pe 8 mai 2007, după ce am slujit Sfânta Liturghie, ne-am întâlnit cu Înaltpreasfințitul Iosif și cu 70 de preoți, într-o sală la Gavedo, un cătun din comuna Mulazzo, provincia de Massa-Carrara (Toscana), unde am discutat cu privire la întemeierea Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei. Toți au fost de acord, iar Înaltpreasfințitul Iosif a purtat, la ședința Sfântului Sinod din 20 iunie 2007, ultima ședință prezidată de vrednicul de pomenire patriarh Teoctist, dorința aceasta a comunității din Italia, lucru ce nu a fost surprinzător nici pentru Preafericitul Teoctist, nici pentru Sfântul Sinod, pentru că, se știa că în Italia sunt mulți români, mai ales din partea Moldovei (de la Putna și până la Buzău, Galați și chiar Constanța).

Mai departe, Înaltpreasfințitul Iosif a convocat Adunarea Electivă, care să voteze candidații propuși de către Consiliul Consultativ al clericilor mai în vârstă. Astfel, în februarie 2008, s-a constituit Adunarea Electivă, la Paris, iar în 5 martie, de ziua mea de naștere, s-a întâmplat să fiu ales, fiind propus Sfântului Sinod ca singur candidat pentru funcția de chiriarh în Italia. Atunci se putea să fie și doar un singur candidat. Practic erau doi candidați, dar Adunarea Electivă a decis să propună Sfântului Sinod pe unul dintre cei doi, adică pe cel care a câștigat alegerile la Paris, iar Sfântul Sinod își exprima votul pentru sau contra, după cum a fost și cazul meu, în 2001, când am fost ales episcop-vicar, al Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale.

Ce aș putea spune? Eu am mers în Italia cu gândul să împlinesc o ascultare și nu m-am gândit să rămân, deoarece eram legat de cei din Spania, precum și ei de mine. Am acceptat să candidez pentru funcția de chiriarh în Italia, deși cei din Spania insistau să mă duc acolo și chiar cereau Înaltpreasfințitului Iosif să fiu lăsat să candidez pentru ambele scaune episcopale. Eu am lăsat lucrurile să meargă în rostul lor și să se împlinească voia Domnului și, până la urmă, am fost ales pentru Italia. Sfântul Sinod a decis să merg înainte ca și chiriarh în Italia și am primit asta ca din mâna lui Dumnezeu. Eram conștient ce mă așteaptă! După cum vă spuneam, în 2004 erau peste 30 de parohii, iar în 2007 erau deja 70, adică numărul se dublase. De la an la an, realitatea lua proporții. Țin minte că am înființat la început câte 20 sau chiar 30 de parohii pe an, și toate acestea trebuiau bine chivernisite și gestionate.

ÎN SUDUL ITALIEI, PASTORAȚIA PRESUPUNE SĂ TE DUCI ÎN LOCALITĂȚILE UNDE SUNT ROMÂNII ȘI ACOLO SĂ-I SPOVEDEȘTI, SĂ-I ÎMPĂRTĂȘEȘTI, SĂ LE FACI CATEHEZA, SĂ FII ALĂTURI DE EI

Deoarece păstoriți o eparhie care se întinde pe suprafața unei țări (Italia are aproximativ 300.000 km²), am dori să ne vorbiți, pe scurt, despre diferențele pastorale dintre nordul și sudul Italiei sau de cele dintre provincii (Lazio în comparație cu Lombardia sau Piemonte, etc.).

Emigrația românească s-a concentrat, în general, în nordul și centrul peninsulei, dar încet, încet, am observat că, de fapt, prezența românilor este răspândită câte un pic pe tot teritoriul Italiei. Este adevărat că Lazio și Piemonte erau cele mai populate regiuni din Italia, după care a urmat Lombardia, apoi Triveneto care, în cele din urmă, a depășit Lombardia.

Emilia Romagna este o zonă agricolă, cu întindere de câmpie, cât vezi cu ochii. Acolo sunt mulți români care lucrează în agricultură. Toscana s-a dezvoltat puțin câte puțin. Coasta Ligurică nu are o densitate atât de mare, dar sunt mulți români care lucrează în turism, în această zonă. Mai departe, urmează zona Abruzzo-Molise, care nu era atât de populată, dar puțin, câte puțin a înregistrat, în orașele mai mari, un pic de prezență românească. În Abruzzo-Molise, prima parohie s-a format la Avezzano, iar următoarea, la Pescara. De la Roma în jos, nu era nicio solicitare pentru slujire și nicio o prezență deosebită. Dar am constatat că sunt câțiva români la Napoli, Salerno, Cosenza și Reggio Calabria, unde am format primele parohii. În Sicilia, prima parohie a fost înființată la Palermo, iar în Sardinia, la Cagliari.

Practic, parohiile s-au format, mai întâi, în centrele mai mari, după care, puțin câte puțin, am început să ne adresăm localităților unde sunt un pic mai puțin de o 1000 de români, după aceea ne-am îndreptat spre localitățile unde sunt în jur de 500 de conaționali. Cei mai mulți români sunt în orașele mari, mai cu seamă în capitalele provinciilor (județele la noi corespund provinciilor din Italia, iar regiunea din Italia corespunde provinciei din România). Cu toate acestea, în prezent, încă sunt localități neacoperite atât în nord, cât și în centru și chiar în sud. Important de menționat este faptul că noi organizăm parohiile în perioada Postului Nașterii Domnului sau în Postul Paștilor, deoarece atunci oamenii doresc să se spovedească, vin mai des la biserică. Nu începem o parohie vara, când românii pleacă în vacanță sau în țară.

În nord, pastorația are avantajul de a avea o populație mai compactă. În momentul în care ai deschis o parohie, oamenii se strâng mult mai ușor, pentru că numărul lor este mai mare și sunt într-o zonă mai restrânsă geografic.

În sud, populația este mult mai răspândită, zona de centru-sud nici nu este atât de urbanizată, ci este mult mai rurală și comunitatea noastră este foarte împrăștiată. De aceea, în partea de sud, sunt foarte multe filii. De la parohia principală, unde se slujește duminica și de sărbătorile împărătești, în săptămână se poate merge în două sau chiar trei locuri, în câte o seară. Părintele Mihai Drigă, spre exemplu, care este unul dintre primii preoți sosiți în Italia, ajuns la începutul anilor ’80 la Bari, a organizat acolo mai multe locuri de slujire și încet, încet, comunitățile din zona Puglia-Basilicata, despre care nu amintisem până acum, s-au dezvoltat datorită acestor prezențe. Pe parcurs, în filii s-au adăugat slujitori care, în timp, le-au transformat în parohii. Acum și ei, la rândul lor, sunt prezenți în alte două, trei locuri, în fiecare săptămână. Același lucru se întâmplă, mai ales în Sicilia unde, la fel, populația este foarte răspândită. După cum spuneam, preoții slujesc în biserica parohială, dar se deplasează miercuri, joi, vineri, sâmbătă seara sau chiar duminica după masă sau seara, în alte zone, unde un grup de 30-40 de români, dintre cei 100, 200 sau chiar 300 de români care sunt în localitatea respectivă, vin la biserică și își aduc copiii să facă un pic de cateheză, să se spovedească, să se împărtășească, mai ales în Postul Paștelui. Deci, în sud, este o realitate aparte, o realitate misionară foarte dinamică.

Cum reușesc preoții să păstorească credincioși care provin din diferite zone ale țării (bucovineni, moldoveni, ardeleni, basarabeni etc.)?

Este o adevărată provocare slujirea într-o comunitate ce nu este omogenă, din punctul de vedere al mentalității, al tradițiilor, al obiceiurilor. Însă, în același timp, mi se pare ceva frumos această unitate în diversitate, pe care fiecare preot este chemat să o împlinească.

Ceea ce-i unește pe toți este credința. Și mai este ceva... Poate, în țară, se observă mult mai greu, însă eu constat că oamenii, în marea lor majoritate, cel puțin cei care vin în biserică, își iubesc țara, își iubesc locul de unde vin, sunt atașați de el. Credința îi unește deoarece, cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât devin mai profunzi și nu se limitează doar la niște gesturi pe care le fac sporadic – ca să nu mai vorbim din an în Paști – ci duminică de duminică și praznic de praznic.

Un alt aspect ce contribuie la unitate este cel legat de copii, deoarece aceștia se întâlnesc în mod constant la cateheză, iar verile participă la taberele pe care le organizăm. Sunt copii care, după o tabără, o excursie de o sâmbătă, organizată de parohie, își trag părinții de mână să-i ducă la biserică, să-și întâlnească prietenii. Lucrul acesta nu poate decât să ne bucure! Am mai constatat că părinții acestor copii devin voluntari și sunt mai dispuși decât ceilalți, care sunt aleși consilieri, dar nu întotdeauna sunt și activi; ei devin cei care sunt la dispoziția părintelui și, mai ales, se implică, în mod concret, atunci când e vorba de a sprijini un proiect cum este, spre exemplu, o tabără. De multe ori, părinții sunt cei care stau în spatele copiilor și sprijină organizarea taberei: aduc alimente, gătesc pentru copii, fac curățenie, și așa mai departe, și nu-i nevoie să vină cineva din afară sau să plătească pe cineva.

Am mai observat că se creează unitate și atunci când trebuie restaurat, curățat sau amenajat spațiul de slujire. Momentul acela este unul foarte prielnic pentru închegarea unui nucleu în comunitate. Există un entuziasm, o mișcare, o hotărâre, o dorire de a participa, de a face un sacrificiu, așa cum îl fac unii dintre oamenii care lucrează de dimineața până după masă în șantier și apoi vin, cu merindea după ei, la biserică, să lucreze și pleacă de acolo noaptea târziu.

Pe lângă acestea, și pelerinajele îi apropie pe oamenii din parohie. Îmi spunea cineva că a participat la un pelerinaj în Grecia, pe de o parte ca să se apropie de Dumnezeu, iar pe de altă parte să se atașeze și să cunoască oamenii credincioși din parohie. Îmi povestea această persoană că, de când a fost în acel pelerinaj, altfel se raportează la Dumnezeu.

Iată câteva idei care vin așa spontan, cu privire la ceea ce îi apropie pe oameni. Pe lângă acestea, mai este importantă și prezența preotului în mijlocul credincioșilor. Dacă preotul este mereu în mijlocul lor și îi învață credința, îi lămurește, dacă predica lui este întotdeauna și cu orice prilej catehetică, oamenii îl simt tot mai mult ca un părinte care vrea să-i învețe, care nu vrea să-i lase doar la nivelul: „Tatăl nostru...”, „Născătoare de Dumnezeu...” și „Înger, îngerașul meu...”, adică la două rugăciuni și atât. Am observat că sunt mulți oameni dornici să știe, care asistă la catehezele online sau care își iau timp să aprofundeze credința, și asta nu poate decât să ne dea curaj și să ne bucure.

BISERICA, PRIN CEEA CE FACE, ÎI AJUTĂ PE COPII ȘI TINERI SĂ SE ELIBEREZE DE COMPLEXUL PE CARE, UNEORI, ÎL AU ÎN FAȚA ITALIENILOR, CA ROMÂNI, CA STRĂINI, ÎN MIJLOCUL LOR

În anul 2008, ați binecuvântat înființarea Frăției Nepsis Italia. După aproximativ 13 ani de misiune între copii și tineri, ce credeți că-i apropie pe aceștia cel mai mult de Biserică?

După ce, în 1999, am participat, la Paris, la întemeierea Frăției Nepsis, a Mitropoliei Europei Occidentale și Meridionale, am constatat că și tinerii aveau nevoie să se întâlnească cu semenii lor. În diaspora, copiii români sunt un pic izolați de ceilalți copii români, familiile nu întotdeauna cunosc alte familii de români și, atunci, am încercat să-i apropiem. Apoi, numărul copiilor botezați și cei care se botează, a cărei medie în ultimii 13 ani este undeva la 9.000 pe an – deși, în ultimii doi ani, numărul botezurilor a scăzut destul de vertiginos – ne-au impus să întemeiem această Frăție Nepsis, a copiilor și tinerilor, și în Italia.

Pe lângă acestea, am constatat că tinerii au întrebări comune, au întrebări care provin fie din curiozitate, fie din faptul că prietenii, colegii lor îi întreabă: ce înseamnă ortodox?, ce vrea să zică ortodox? Noi suntem catolici. În Italia, catolicului i se zice creștin și se crede că ortodox este altceva decât creștin și atunci încep să își pună întrebări, să le adreseze părinților, iar părinții nu întotdeauna știu să răspundă și, în acel moment, vin spre biserică și intră în programul de cateheză, în mod aproape automat. De fiecare dată, când un copil care nu participă la cateheză, ajunge la biserică, cineva îl reperează: preoteasa, părintele sau cine face cateheza și, îi întreabă părinții dacă doresc să-l lase să participe la cateheză. Și, odată ce participă la cateheză, copilul primește răspunsuri la întrebări. La cateheză se leagă prietenii între copii, se creează o legătură de interes comun, de a înțelege Evanghelia, de a înțelege ce se întâmplă în biserică, pentru că ei sunt implicați și în slujire (la intrarea cu Sfânta Evanghelie sau la ieșirea cu Sfintele Daruri sau cântă la strană etc.). Dacă parohia are posibilitate, organizează o tabără sau participă la taberele organizate de Episcopie, ajutându-i pe copii să-și închege mai bine relațiile dintre ei.

Cred că, prin toate aceste activități, copiii și tinerii primesc răspunsuri la întrebările lor și, răspunsurile pe care le primesc cu referire la credință le dau un pic de siguranță, iar siguranța asta îi face să se simtă bine în compania și în preajma copiilor care au aceleași tradiții, aceleași mentalități, chiar dacă vin din zone diferite ale țării și, nu de puține ori, am observat cu ce jale se despart ei de la tabără, cu lacrimi și promisiuni de a se întâlni și de a fi prieteni pentru eternitate.

Observând acestea, eu cred că, în plan duhovnicesc, se întâmplă ceva mai mult decât ce se întâmplă în plan uman. Cred că un tânăr, împărtășindu-se cu Sfintele Taine, trăiește diferit adolescența și transformarea sa, de la copil la adolescent și la adult, comparativ cu cel lipsit de Sfânta Euharistie. Pentru că acolo este ceva ce ei trăiesc mult mai profund, zic eu, decât omul care conceptualizează ceea ce trăiește. Copiii nu conceptualizează ce trăiesc; ei trăiesc, pur și simplu! Dacă îi ajutăm să înțeleagă ce se întâmplă la Liturghie și ce primesc acolo, adică dacă facem un pic de cateheză mistagogică și le explicăm că nu primesc sirop sau mai știu eu ce, cum mai zic câteodată părinții când îi aduc pe copii la împărtășire, ci ei primesc Sfântul Trup și Sfântul Sânge lui Hristos, Sfânta Euharistie, Sfânta Împărtășanie. Cred că toate acestea îi ajută foarte mult pe copii și pe tineri să se elibereze de complexul pe care uneori îl au în fața italienilor, ca români, ca străini, în mijlocul lor.

Îndreptându-ne spre partea socială, știm că Episcopia a dezvoltat mai multe proiecte, cu scopul de a veni în ajutorul celor aflați în diferite nevoi. Care sunt proiectele sociale care s-au dovedit de-a lungul timpului a fi cele mai iubite de creștini?

Tot la începuturile Episcopiei, am constatat că instituția bisericească, care în plus nu era recunoscută încă juridic – a fost recunoscută în 2011 – nu întotdeauna găsește un interlocutor disponibil la nivelul primăriilor, a instituțiilor italiene, pentru că mentalitatea de aici este că: biserica tratează cu biserica, statul cu statul, instituțiile cu instituțiile sau cu asociațiile, și atunci s-a ivit această idee de a întemeia o asociație caritativă a Episcopiei.

În 2009, am întemeiat Asociația Filantropică „San Lorenzo dei Romeni”, adică: „Sfântul Laurențiu al românilor”. Este vorba despre Sfântul Arhidiacon Laurențiu care, de multe ori, se întâlnește pictat pe una din ușile diaconești, în iconostasele noastre. Este un sfânt mucenic, arhidiacon de la Roma, care a fost ars pe un pat cu zăbrele de metal, ca un fel de grătar, sfânt care era foarte mare iubitor al săracilor.

Ulterior, am înființat proiectul caritativ „Brațele Părintești”. Am inițiat acest proiect, văzându-i, pe de o parte, pe părinții de aici sau pe mamele prezente în Italia, care lucrează în casele italienilor și au grijă de un bătrân sau de copii, că și-au lăsat propriii copii în țară, și, știind, pe de altă parte, că în România sunt multe familii cu copii care nu reușesc să se descurce. Este un proiect de susținere a unui copil (sau a mai multora), lună de lună, cu o bursă de câteva zeci de euro. Bursa nu ajunge în mâna unuia dintre părinți ci, prin intermediarii noștri pe care, puțin câte puțin, i-am identificat în țară, dintre cunoștințe sigure, verticale, cinstite, oneste, se găsește o modalitate, printr-un raport cu un magazin sau sub forma unui bon ce se înmânează familiei respective, prin care să poată cumpăra doar ceea ce ar fi necesar copilului (sau copiilor), nu alte obiecte, nu băutură, nu tutun etc. În felul acesta, am pornit la drum cu câteva zeci de burse, iar la începutul anului școlar 2020-2021, am ajuns la 860 de burse. Acest proiect se desfășoară pe parcursul unui anul școlar, adică din septembrie până în august din anul următor. Menționez faptul că, deși suntem în perioada aceasta mai dificilă, cu mila lui Dumnezeu și prin râvna și jertfelnicia credincioșilor, am reușit să ducem proiectul până la capăt și în anul școlar 2019-2020. După cum știm, în perioada martie - mai 2020, în Italia a fost lockdown, iar oamenii nu au lucrat însă, mai târziu, au dorit să recupereze și, până la sfârșitul anului, am ajuns cu bursele la zi.

Tot pentru a veni în sprijinul celor nevoiași, am înființat diaconii, după modelul antic creștin de la Roma. Știm din istorie că, pe lângă bazilicile din Roma, erau așa numitele diaconii, organizate pe anumite categorii, care îi slujeau pe cei săraci.

Am înființat o diaconie pentru cei săraci și pribegi, pe care am pus-o sub oblăduirea Sfântului Grigorie cel Mare. Din viața Sfântului știm că, în vremea foametei din timpul păstoririi sale de la Roma, din grâul pe care-l aducea din câmpiile Siciliei, din proprietatea familiei sale, și din untdelemnul pe care-l scotea din măslinii pe care-i avea pe aceleași feude, a susținut, în mod foarte concret și consistent, populația Romei, care scăzuse datorită lipsei hranei. Din corespondența Sfântului Grigore cel Mare se vede câtă milostenie făcea. Într-o scrisoare, Sfântul Grigorie îi scria custodelui din Sicilia: „văduvei cutare să-i trimiți atâția bani, atâta grâu și atâta ulei” și așa mai departe.

O altă diaconie am înființat-o spre slujirea fraților noștri bolnavi. Aceasta am pus-o sub oblăduirea Sfântului Mare Mucenic și Tămăduitor Pantelimon. Avem, în clinicile din Italia, adulți sau părinți cu copii veniți din România, pentru a găsi soluții pentru diferite boli.

Din păcate, numărul mare al românilor de aici înseamnă și un număr corespunzător de frați și surori care ajung în închisoare și care au nevoie de asistență. Această diaconie am pus-o sub oblăduirea Sfintelor Mucenițe Praxidia și Petronela, care au trăit în vremea apostolilor și care îi cercetau pe cei din închisori; ele au primit, în cele din urmă, cununa muceniciei.

La acestea s-a adăugat, ulterior, diaconia pusă sub oblăduirea Sfintei Mucenițe Filofteia care este în slujirea femeilor care, căsătorite sau necăsătorite, rămân însărcinate și sunt respinse de familie, respectiv de soț, și care nu doresc să facă avort. Această diaconie, în fiecare an, salvează câteva zeci de copii de la avort. Nu pare mult, dar e vorba de zeci de vieți și, deci de zeci de neamuri, deoarece fiecare om înseamnă un neam, nu înseamnă o „insulă”. Această diaconie a început la Torino, prin purtarea de grijă a vrednicului de pomenire părintele Lucian Roșu, trecut la cele veșnice în ianuarie 2020.

Aceste diaconii lucrează în tandem cu departamentele din cadrul Sectorului Social care încearcă să formeze voluntari, pe fiecare departament în parte. Ne bucurăm pentru faptul că numărul voluntarilor este tot mai mare și aceasta face că se reușește să se aducă o mică mângâiere celor aflați în suferințe.

(VA URMA)

Sursa: Episcopia Italiei