În multe din conferințele Preasfinției Voastre îi îndemnați pe clerici să fie cât mai vii în relația cu Dumnezeu. Care credeți că sunt reperele sau pe ce să pună accentul cel mai mult un preot pentru a crește duhovnicește?

Am observat că entuziasmul cu care se începe în preoție, de multe ori, se concentrează aproape exclusiv, pe slujirea credincioșilor. Ne dorim să-i facem sfinți, încă din primul an de preoție, pe toți; să-i recuperăm pe toți cei care sunt rătăciți, însă uităm, pe de o parte, de noi, iar pe de altă parte, chiar de propria familie. Această abordare a slujirii poate duce încet, încet, la o formă de epuizare sau chiar de extenuare, fapt ce face ca eficiența pastorală să fie scăzută, ulterior, atât în parohie, cât și în familie, dacă lucrurile nu se păstrează în echilibru și, mai ales, dacă preotul nu se hrănește duhovnicește pe el însuși. Ca preot, poți avea impresia că pocăința celorlalți e ca și cum ar fi a ta. Ai ascultat pocăința celorlalți și te-ai pocăit și tu în același timp. Dar pocăința celorlalți nu înlocuiește pocăința ta și rugăciunea ta personală.

În diaspora, de cele mai multe ori, preotul dispune de biserică doar de patru ori pe lună sau merge la biserică și slujește duminicile și la sărbători, iar în restul timpului trebuie să se hrănească duhovnicește. Rugăciunea comună nu este suficientă și nu este eficientă dacă nu este susținută de rugăciunea personală, de nevoință personală, de citirea Sfintei Scripturi, etc. Apoi, am mai observat un alt lucru – și îl observ și la mine – după cum spune Sfântul Siluan: dacă tu îi slujești pe ceilalți și le vezi greșelile, aceasta înseamnă că ești cuprins de o ușoară formă de mândrie, deoarece te uiți peste ceilalți și tu te crezi a fi în regulă. Și noi am dori ca ceilalți să fie sfinți înaintea noastră. Eu aș vrea ca preoții să fie sfinți înainte să fiu eu. Mi-ar fi mult mai ușor: preoții sunt sfinți și atunci totul merge bine! Dar noi știm că putem crește duhovnicește doar hrănindu-ne din cuvântul lui Dumnezeu, de aceea ne spune Domnul Însuși: „nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”. De aici deducem că preotul, în special, și creștinul, în general, are la dispoziție hrană duhovnicească, sub forma cuvântului lui Dumnezeu. Așa cum găsești timp să te hrănești trupește, este nevoie să găsești timpul necesar să te hrănești și duhovnicește, din cuvântul lui Dumnezeu. Chiar dacă nu înțelegi, te hrănești cu el ca să ajungi să-l înțelegi. O mâncare îți place doar dacă o guști. De aceea ne zice psalmul: “Gustați și vedeți că bun este Domnul”.

În altă ordine de idei, de multe ori, preotul își dă seama că nu reușește să rezolve anumite probleme cu mijloacele sale și atunci el mijlocește înaintea lui Dumnezeu, adică se roagă atât pentru ceilalți cât și pentru izbăvirea personală de diferite înclinații. Noi avem ca moștenire mentalități și înclinații ce nu întotdeauna se potrivesc cu chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ceilalți nu le văd, dar ți le suportă de multe ori preoteasa ,copiii sau obștea, iar aceste reacții și manifestări, care nu sunt tocmai potrivite cu creștinul și, cu atât mai puțin, cu preotul, trebuie șlefuite. Este nevoie să lucrăm, concomitent, cu noi înșine și cu ceilalți. Pregătirea aceasta continuă face ca rugăciunea și mijlocirea preotului să aibă un efect mult mai puternic asupra comunității pe care o are în spate. Rugăciunea, nevoința îl ajută pe preot ca, în momentul în care se duce să slujească Dumnezeiasca Liturghie și stă înaintea Sfântului Altar, cum zicem la sfințirea bisericii, “ca înaintea scaunului de judecată”, să aibă o altfel de trecere înaintea lui Dumnezeu. Clericul trebuie să fie angajat toată viața pe calea aceasta a vindecării de sine, a pocăinței, după cum cântăm la înmormântare: „ceata sfinților a aflat izvorul vieții și ușa Raiului; să aflu și eu calea prin pocăință”. Să ținem cont că această rugăciune se adresează mai ales celor vii, adică nouă, și mai puțin celui trecut la cele veșnice. De aici vedem felul în care Părinții Bisericii au rânduit, în mod pedagogic, genial zic eu, ca rugăciunea să-i stimuleze pe cei care o fac și să îi formeze, să le deschidă mintea, să-i angajeze la un alt mod de viețuire, decât cel pe care o duce toată lumea.

Legat de slujire, știm că Dumnezeiasca Liturghie este punctul în care preotul se întâlnește cu comunitatea, în ansamblul ei. El se întâlnește la spovedanie, la cateheză, cu cei care vin, dar la Dumnezeiasca Liturghie, el practic se întâlnește cu toată comunitatea; pe de o parte, cu cei prezenți, iar, pe de altă parte, el îi poartă înaintea lui Dumnezeu pe toți cei care i s-au încredințat, din zona respectivă, pe care îi știe sau nu, care vin la biserică sau nu, care sunt apropiați sau nu de Dumnezeu. Iar dacă preotul își formează comunitatea, de la cei mici, până la părinți, de la nașii de botez și de cununie, la mirii care se cunună și la copilul care se botează, și pe toți cei pe care îi întâlnește îi angajează la o participare cât mai activă la Dumnezeiasca Liturghie, atunci și oamenii devin din ce în ce mai profunzi în trăire și înțelegere.

Credinciosul trebuie orientat să ajungă să aibă măcar ca țel, chiar dacă va ajunge doar peste ani, ca atunci când vine la Dumnezeiasca Liturghie, să vină la frângerea pâinii, așa cum făceau Apostolii la începuturi imediat după Pogorârea Duhului Sfânt, și nu doar să asiste la niște rugăciuni, să asculte ce frumos se cântă, mai ales dacă se cântă frumos, sau ce frumos predică părintele, sau ce frumoase sunt veșmintele, ce icoane deosebite sunt, sau tămâia ce frumos miroase și ce atmosferă plăcută este în biserică! Da, tămâia, icoanele, muzica și celelalte sunt rânduite de Părinții Bisericii, în mod genial, după cum am mai zis, ca ele să atingă toate simțurile și să-i propună creștinului ceva ce nu-i propune lumea, să se înfrupte din cuvântul lui Dumnezeu și, mergând acasă, să dorească să deschidă Evanghelia, să citească și pericopa evanghelică de mâine și să înțeleagă ce e acolo și să caute pe site-uri  sau pe portalul “Merinde pentru suflet” al episcopiei, să vadă ce zice Sfântul Apostol Pavel sau Sfântul Ioan Gură de Aur despre cutare text. După aceea, să se pregătească, cu îndrumare și călăuzire de la duhovnic, pentru a se împărtăși cu Sfintele Taine și să ajungă să nu mai fie duminică sau praznic în care să vină și să stea „spectator” când se cântă: “să se umple gurile noastre de lauda Ta Doamne, că ne-ai învrednicit să ne împărtășim...”. Am observat uneori, în câte o comunitate, că, după ce s-a terminat împărtășirea credincioșilor, iar cei ce s-au împărtășit se retrag în spate, lumea deja începe să vorbească, unii pleacă acasă, pentru că nu au pentru ce mulțumi. Cum să se umple gurile noastre de lauda Domnului, dacă la momentul esențial al Dumnezeieștii Liturghii am plecat? Acest comportament este asemeni celui care merge la nuntă, ascultă muzica, dansează, participă la rugăciunea de binecuvântare a mesei și după aceea se ridică și pleacă acasă. El nu se gândește că poate să stea și la masă să mănânce și să se bucure, ci pleacă. Bineînțeles, dacă se  stă la nuntă și la masă (împărtășire) e nevoie de o haină de nuntă; nu se merge la ospăț cu haine zdrențuroase, cu găuri și petece... Dar aici este rolul duhovnicului de a lucra la pregătirea și îndrumarea creștinului.

Cred că, trăind în perspectiva asta, lucrurile merg altfel și de aici se nasc proiecte sociale, se naște un pic de compătimire față de cel sărac, cercetarea bolnavilor sâmbăta sau duminica, în loc să umblăm nu știu pe unde. Sunt parohii care au voluntari formați pentru a-l însoți pe părintele în spitale sau în închisoare. Acolo, cei care merg stau de vorbă cu bolnavii, cu deținuții, deoarece părintele nu reușește să vorbească cu fiecare, în parte. Acest exemplu e urmat de copiii și lucrurile merg într-o direcție sănătoasă.

Concluzionăm acestea, aducând înainte cuvintele Sfântului Paisie Aghioritul care ne spunea că, cel mai mare lucru pe care putem să-l facem pentru cei vii și pentru cei morți, din neamul nostru, este să ne sfințim viața.

După ce ne-ați vorbit despre preot, atât de frumos, am dori să ne spuneți câteva cuvinte și despre rolul preotesei în viața parohiei.

De la bun început, am constatat faptul că preoteasa ortodoxă se găsește într-o situație cu totul aparte, mai ales într-o țară tradițional catolică precum Italia, pentru că, în mentalitatea socială de aici nu există nici termenul, nici identitatea, nici statutul de preoteasă. Mentalitatea locală este setată/așezată pe o preoție legată de celibat. Cele două sunt nedespărțite și asta creează o situație aparte pentru preotul căsătorit și pentru preoteasă. Sunt preoți care și-au luat câte o geantă pe spate sau care au fost admonestați pe stradă de câte o bătrână pioasă italiancă pentru că i-a văzut în sutană cu preoteasa de braț. Bătrânica, gândindu-se că este un preot catolic care se plimbă cu o doamnă pe stradă, l-a admonestat pe preotul nostru. Bine, după ce i s-a explicat, și-a cerut scuze... Dar aceasta denotă o întreagă mentalitate și mă gândesc și la copiii care merg la școală și sunt întrebați: „tatăl tău e preot? Asta este ceva de neconceput! Adică mama ta e căsătorită cu preotul?”

În același timp, mi-am  dat seama de avantajul ca o parohie să aibă un preot căsătorit și am căutat să-l folosim. Trebuie să spun că m-a ajutat în abordarea acestui aspect și faptul că eu sunt fiu de preot. Mama mea e preoteasă! Chiar dacă în țară preotesele nu sunt la fel de implicate în viața parohiei ca în diaspora, totuși preoteasa reprezintă o referință pentru comunitate. De multe ori, părintele e judecat prin prisma preotesei și preoteasa prin prisma preotului, iar preoteasa și preotul sunt judecați prin prisma copiilor și viceversa.

 Toate acestea m-au determinat să propun preoteselor o implicare în viața comunității, care aduce un plus și-n unitatea familiei lor, dar și în completarea acestei slujiri preoțești, ce nu poate să le cuprindă pe toate. Chiar dacă vrem să fim tuturor toate, solicitarea pe plan pastoral, duhovnicesc și de imediată necesitate în care preotul e obligat să se deplaseze și în toiul nopții, cine știe la câți kilometri ca să vină în întâmpinarea necazurilor sau problemelor duhovnicești ale unei persoane sau a unei urgențe de viață și de moarte, preoteasa poate să asume toată latura legată de educație și de slujire socială. La noi, în Episcopie, majoritatea preoteselor sunt mame. Mama are o „ureche” pe care, trebuie să recunoaștem, noi bărbații nu o avem. Ea este receptivă la niște frecvențe pe care noi nu întotdeauna le percepem. Ea doar schimbă o privire cu o femeie din biserică și știe că e supărată, sau e necăjită, sau are o problemă, și noi, poate că, nici n-am observat; vede un copil mai întristat sau mai necăjit, mai nemâncat și înțelege imediat că ceva nu funcționează... Este, așadar, foarte potrivit, ca preoteasa să fie cea care se implică în partea educativă și socială a parohiei; e bine ca ea să știe că este binecuvântată pentru a face aceasta și că are un rol consacrat în slujirea sa, nu ia privilegiul altcuiva, nu ia din slujirea preotului sau din slujirea altora din biserică, ci își împlinește vocația ei.

Realitatea nu face altceva decât să ne confirme, zi după zi, că implicarea preoteselor în aspectul educativ și social din viața parohiei și, de multe ori, în cel organizatoric ( la hramuri, de exemplu) dă roade. La hramuri, preoteasa supervizează organizarea, pentru că părintele trebuie să se ocupe de cele ale slujbelor și ale bisericii. Ea adună în jurul ei femei credincioase, femei doritoare de a sluji și le coordonează, pentru că părintele n-are timp să stea să coordoneze, să împartă roluri și așa mai departe. Eu le văd la mese pe preotese, deoarece ele sunt cu ochii în șaisprezece și observă că lipsește o farfurie la o masă – ce să mai vorbim de masa episcopului!? –sau că nu s-a dus încă felul doi la cutare masă, și așa mai departe.

Mă bucur, de fiecare dată, când văd că o preoteasă, pe de o parte, își crește copiii pe care Domnul i-a dat, iar, pe de altă parte, este în mijlocul comunității, nu neapărat ca o prezență autoritară – deși, uneori, chiar e nevoie de așa ceva – ci, ca o prezență slujitoare, o prezență discretă, ascultătoare. Pentru mine, a vedea o preoteasă implicată în viața parohiei păstorită de soțul ei este o bucurie și cred că aceasta contribuie și a contribuit, în mod esențial, la eficiența pastorală și la slujirea pastorală în comunitățile noastre.

PEDAGOGIA LUI DUMNEZEU, ÎN VREMURI DE RESTRIȘTE, A RECUPERAT SUFLETE ȘI AȘA O FACE ȘI ACUM

Referindu-ne la zilele pe care le trăim, credeți că Pandemia a adus și efecte pozitive în viața noastră?

Nu cred, ci văd, constat că aduce efecte pozitive în viața noastră! Am constatat-o și personal și o constat și în comunitățile noastre. Atât preoții, cât și preotesele pot să confirme lucrul acesta. Multe persoane Îl caută pe Dumnezeu, se îndreaptă spre biserică, în momentele acestea, deși nu o făceau înainte chiar așa de constant și nu o făceau cu atâta dorință și cu atâta căutare. Pedagogia lui Dumnezeu, în vremuri de restriște, a recuperat suflete și așa o face și acum. El pescuiește și cheamă suflete și se servește de situații grele pe care nu El le determină, nu El le trimite peste noi ca pedeapsă, ci ele sunt generate de alegerile noastre. Să nu uităm că alegerile noastre, voința omenească și orientarea vieții noastre, duc spre neajunsuri sau spre împlinire în plan personal, familial, național sau global. Acum suntem într-o situație în care, cu toții, asumăm vrând, nevrând, alegeri omenești care ne-au adus în punctul în care ne găsim. Dar Dumnezeu se folosește de situația dată și apropie sufletele de El. Da, a fost și este un moment de încercare, un moment în care ne vedem limitele, atât cei mici, cât și cei mari. Copilașii, săracii, obișnuiți cu program, cu activități variate, la un moment dat, nu-și mai aflau locul, mai ales, în perioadele când nu puteau ieși afară din casă. A fost o provocare acea perioadă, în special, pentru părinții care locuiesc la bloc. Copiii au multă energie și nu știu cum să o folosească. Una e să ieși afară să te joci, să alergi și este cu totul altceva să fii consemnat în casă, între 4 pereți.

Cred că situația aceasta de cernere, prin care trecem, a determinat multe suflete să-și ridice sau să-și ridice din nou ochii spre cer – poate că nu-i mai ridicau până atunci – și să ceară de la Dumnezeu ajutor, să ceară de la Dumnezeu îndrumare.

Apoi, un alt beneficiu este timpul petrecut în familie. Chiar l-am auzit pe un copil care zicea: “în sfârșit, am stat cu mama și cu tata cât am vrut!” De multe ori, copiii suferă de imposibilitatea petrecerii unui timp, după dorirea lor, pe inima lor, cu tata sau cu mama sau chiar cu amândoi. Am observat că copiilor le place să stea cu mama și cu tata, în același timp. Au momente în care se joacă numai cu tata sau numai cu mama, dar uneori li se pare mai frumos cu ambii. Această dorință este explicabilă, din punct de vedere psihologic, deoarece se confirmă faptul că raportul dintre părinți determină stabilitatea sau instabilitatea psihologică a copiilor. Dacă raportul respectiv este furtunos sau tensionat, copiii resimt tensiune și nesiguranță. Dacă este un raport cald și de complicitate și de bună înțelegere și de iubire între părinți, copiii sunt liniștiți, sunt așezați, sunt echilibrați și, la rândul lor, vor fi niște părinți și soți echilibrați.

Părintele Gheorghe Vasilescu, de la Torino, spunea, la un moment dat, despre fiul său, Cristian, care acum e preot la rândul lui și are copii, că, uneori, îi ascundea pantofii. Părintele Gheorghe, pentru a-și întreține familia, trebuia să lucreze. După ce-și termina serviciul, venea acasă, gusta ceva, se primenea, se liniștea un pic, după care pleca spre spovedanii, binecuvântări de case, sau pentru a face diferite rugăciuni credincioșilor din parohie. Uneori, Cristian lua pantofii părintelui și-i ascundea. “Unde-s pantofii? Ce se întâmplă?”, se întrebau cei din casă. Până la urmă, fiul, Cristian, spunea: “Eu nu vreau să pleci. De ce nu stai cu mine? Unde  te duci?” Mă gândesc că asta se aplică și la mulți alți fii și fiice de preoți, din Italia, care își văd părinții destul de puțin, însă, acum, cu pandemia, și-au luat porția de stat cu părinții. Mă refer la cei mai mici, deoarece, cred că, pentru adolescenți a fost destul de complicat. Adolescenții nu prea vor să stea cu tata și mama; pentru unii dintre ei, tata și mama sunt un fel de Bau Bau, sunt cauza nefericirii și neînțelegerii lor universale. Cred că nu a fost o perioadă ușoară nici pentru părinți. Este greu să stai în casă cu niște tineri care își pun pe ușa camerei: „accesul restricționat sau interzis”, și să ai răbdarea și tactul necesar spre a te apropia de ei.

Ca o concluzie, cred că, în toate parohiile noastre, se observă fețe noi, mai ales, după ce am semnat acordul cu Guvernul Italiei, în mai 2020.

Dacă ar fi să faceți o paralelă între atmosfera dintre creștini, sau chiar preoți, din anii 2000 și prezent, ați sesiza anumite diferențe?

Mi se pare că se înregistrează o așezare, o coacere, o maturizare, mai ales, în parohiile care, la vremea respectivă, deja funcționau, dar chiar și în parohii care funcționează de câțiva ani lucrurile sunt bine rânduite. Aici, mă refer la: săvârșirea slujbelor în biserică, slujirile pe care le pot avea mirenii, catehezele care se fac, activitățile sociale, etc. Toate acestea au căpătat o fluență, o așezare, chiar dacă mai sunt parohii care mai au de lucrat la cele enumerate. Apoi, să știți că totul depinde, cred, de trăirea și vârsta duhovnicească a clericilor, a preoteselor, a familiilor lor, dar și de vârsta duhovnicească a credincioșilor, de căutarea lor, de râvna lor.

Pe de altă parte, la o discuție cu clericii dintr-un protopopiat, unul dintre preoți îmi spunea că este îngrijorat pentru faptul că sunt creștini care erau fervenți, doritori să vină la biserică, implicați în viața Bisericii, dar care, dintr-o dată, s-au îndepărtat. Se preocupa acest preot și se întreba unde a greșit, ce a greșit, ce ar trebui să facă? I-am explicat că, și eu, la început, voiam ca totul să funcționeze bine și credeam că, numai dacă funcționează optim este bine și, dacă nu, nu funcționează, însă realitatea noastră omenească, a celor care suntem viața Bisericii și trăim și ne hrănim cu Sfintele Taine este, pe de o parte, diferită, dar pe de altă parte, este comună întregii umanității; că vrem, că nu vrem, suntem un singur Om. Iar omul și umanitatea din care facem parte și noi, a luat o direcție și orientare, în ultimii 20 de ani, care începe să frizeze „limitele” sau, iertați-mi sau îngăduiți-mi expresia, a luat-o pe coclauri foarte tare. Iar toate aceste tendințe din viața omului, în general, au repercusiuni asupra întregului neam omenesc și asupra fiecărei persoane, în parte.

Din fericire însă, ar trebui să fim mai conștienți de faptul că și acel: „Doamne miluiește” sau „Doamne ajută!”, pe care-l zicem așa, mai cu durere, mai cu strângere de inimă, nu rămâne fără efect, atât în propria viață, cât și a familiei, a comunității din care facem parte și chiar în viața întregului neam omenesc. Dacă am crede un pic mai mult în asta, am vedea lucruri și mai încurajatoare, în propria viață, dar și în realitatea lumii în care trăim, chiar dacă asta reprezintă o picătură într-un ocean. Mai cred că, și din punctul acesta de vedere, conștiința oamenilor își deschide un pic orizonturi pe care nu și le deschidea înainte, apropo de pandemie. Adică începi să te gândești și la alții, începi să te gândești la bietul om care suferă.

Mă tot gândesc, în zilele astea, că noi avem un privilegiu enorm, deoarece putem să zicem, în aceste vremuri grele: “Doamne ajută!, Doamne, iartă-ne!, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, călăuzește-ne, mântuiește-ne, luminează-ne, înțelepțește-ne!, Sfinte ocrotitor al meu, ajută-mă!”. Dar sunt miliarde de oameni care n-au la cine striga! Și acelea sunt făpturi, sunt mame și tați care au copii, care au aceleași probleme ca și noi, plâng cu aceleași lacrimi; nu au un conținut diferit lacrimile de copil din India sau din China, față de cele ale copiilor noștri! Mă gândesc că sunt o mulțime de oameni care n-au auzit niciodată despre Iisus Hristos și că este pe lume un Mântuitor, Iubitor-de-oameni, că este o Stăpână de Dumnezeu Născătoare, care mijlocește, cu dragoste nu cu resentimente sau cu ciudă pe cineva, pentru ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoașterea adevărului să vină. Sunt atâtea categorii etnice și religioase, care strigă la cineva care nu le răspunde, nu-i aude, cum se întâmpla în vremea Sfântului Ilie cu cei care-l strigau pe idolul Baal. Le spunea Sfântul Ilie: “mai strigați, poate Baal doarme, poate dumnezeul vostru este ocupat, se odihnește, poate nu vă aude”. Strigă bieții oameni la cineva care nu le răspunde și ce privilegiu avem noi să știm că Dumnezeul nostru „cu noi este în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor”!

Gândind la acestea, începi să te mai deschizi spre alții și observ că unele persoane au devenit mai miloase, în lumea aceasta tot mai nemiloasă și insensibilă la suferință și la durerea celuilalt. De aproapele nu ne interesează nimic. Mila față de ceilalți, cred că va cântări mult la Judecata de Apoi. Mila, compătimirea, cum îi zicem noi, așa, într-un termen mai elaborat, în grecește este sympátheia, adică pătimire împreună cu celălalt înseamnă să compătimești, să zici Doamne, ajută pe cutare care suferă. Când vezi, la televizor, inundații sau auzi despre cei din India care nu știau cum să își mai îngroape morții, nu poți să rămâi indiferent sau să zici că nu te interesează; sau să ne gândim la țările unde sunt genocide, unde se omoară oamenii de diferite neamuri unii pe alții, cu atât mai mult, când e vorba de creștini care sunt omorâți, pentru simplul fapt că ei cred în Hristos, nu poți rămâne insensibil.

Perioada pandemiei, dar și înainte, ne-a ajutat să vedem în atitudinea preoților și a preoteselor o abordare, să zicem, poate, mai puțin entuziastă, adică s-a trecut peste entuziasmul de la început și slujirea e un pic mai așezată, mai elaborată. Nu se fac proiecte în șapte direcții deodată, ci se încearcă să se lucreze pe câte o singură direcție. În multe parohii, se face cateheză cu adulții și cu cei mici și lucrul acesta mă bucură, pentru că asta e lucrarea apostolatului; apostolii au propovăduit Evanghelia. Noi, de multe ori, așteptăm de la bieții creștini o conștiință, pe care ei n-au de unde să o aibă, dacă nu au la bază o cateheză. Primii creștini făceau cateheză înainte de botez, apoi, după botez, cateheza mistagogică, adică o cateheză ce le explica taina pe care au trăit-o. Noi, acum, nu mai avem cateheză nici înainte, nici după botez și, dacă sunt generații care nu au făcut religie în școală, de unde să știe despre taina vieții creștine? Dacă nu au primit de la bunica sau de la mama credința, e nevoie să le-o predăm și să-i învățăm noi. Prin faptul că se face această cateheză și se ține aproape de copii și de tineri și li se citește din Evanghelie, li se citește o viață de sfânt, mi se pare că este un lucru deosebit de folositor.

DE 100 DE ORI DACĂ M-AȘ NAȘTE, DE 100.000 DE ORI M-AȘ GÂNDI DACĂ M-AȘ MAI ANGAJA LA UN ASEMENEA JUG!

Anul acesta împliniți 20 de ani de la hirotonia întru episcop. Pe această cale, vă urăm: “La mulți ani! și Îl rugăm pe Dumnezeu să vă ajute să ne păstoriți pe toți, preoți și mireni, în Împărăția Cerurilor.” În acest sens, vă rugăm să ne spuneți ce înseamnă să slujești Biserica Domnului Hristos din această postură, în vremurile pe care le trăim?

Trebuie să mărturisesc că, cu cât a trecut vremea, cu atâta jugul slujirii arhierești a devenit tot mai greu, tot mai greu, tot mai apăsător, pentru că, la început, și în arhierie, ca și în preoție, entuziasmul depășește un pic rațiunea și conștiința, conștientizarea a ceea ce înseamnă cu adevărat respectiva slujire. Cu cât se avansează în înțelegere – nu pretind că am avansat nu știu cât, dar, totuși – lămurirea, care vine prin toate circumstanțele slujirii, te face să îți dai seama că lucrarea aceasta, a dumnezeieștii slujiri, în treapta preoției sau în treapta arhieriei – cu atât mai mult în treapta arhieriei care înseamnă grija și față de slujitorii direcți preoții, preotesele și poporul – înseamnă o mare responsabilitate.

Mi-am dat seama că, în primii ani, nu am avut această grijă, nu am avut această conștiință și am așteptat – cum așteaptă creștinii de la preoți, nu de la preotese, dar de la preoți, în mod special – ceea ce și preoții așteaptă de la creștini: să aibă conștiință duhovnicească, fără să-i fi învățat. Eu mă gândeam că preoții au primit, poate de la părinți, poate primesc în facultate o educație, o învățătură, și ar trebui să aibă conștiința duhovnicească a adevăratei viețuiri creștine, însă, mi-am dat seama că această conștiința nu vine din studiu - ea vine din apropierea de Dumnezeu. În mod paradoxal, conștiința păcatului crește odată cu apropierea de Dumnezeu. Conștiința, că ești murdar, crește pe măsură ce te apropii de lumină, mai exact, când bate soarele. La lumina becului, nu se vede pata de ulei de pe sutană, dar, când bate soarele, se vede și pata de ulei de pe sutană și pata de mâncare, chiar dacă ai șters-o bine. Așa și noi, cu cât ne apropiem și stăm în preajma Dumnezeului celui viu, și Îi chemăm Numele, și încercăm să ne hrănim din cuvintele Lui – că zice Domnul: “cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh şi sunt viaţă” – și cu Sfântul Lui Trup și cu Sfântul Lui Sânge – despre care spune Domnul: “Trupul Meu este adevărată mâncare şi Sângele Meu, adevărată băutură” – ne dăm seama de propriile noastre limite, de limitele celorlalți și începem să vedem un pic altfel lucrurile, să compătimim cu ei, să fim mai înțelegători și să pricepem că viața duhovnicească nu se schimbă așa de ușor.

Schimbarea mea e cea mai grea! Iar dacă eu o duc cu mine așa de greu și zilnic subscriu, din toată inima la a vrea să mă schimb și vreau să mă eliberez de tot ce este străin în grăirea, în gândirea, în privirea, în atitudinea, în simțirea mea, totuși, mă culc cu această dorință de schimbare și mă trezesc la fel de, iertați-mi expresia, bolovan și trebuie, din nou, să mă aduc înaintea lui Dumnezeu și, din bolovanul care am devenit peste noapte, Domnul să reactiveze în mine conștiința aceea, care s-a clădit și se clădește zi de zi, noapte de noapte, clipă de clipă, și pecețile darului Sfântului Duh, care s-au pus în mine prin botez, și harul, care a venit prin tunderea monastică și prin hirotesiile și hirotoniile întru citeț, ipodiacon, diacon, preot și arhiereu, ca toate acestea să poată să lucreze în opacitatea firii mele, cu toate ale ei, cu moștenirea ei, care are tot felul de distorsiuni și malformații, ca, din ceea ce sunt, să devin ceea ce Dumnezeu mă cheamă să fiu.

Cred că, procesul acesta este cel mai important, chiar dacă ne-am obișnuit și ni se pare că trebuie „să facem misiune”. Facem misiune, cu ajutorul lui Dumnezeu, însă verbul latin mitto, mittere, înseamnă a trimite. Este sinonimul verbului apostelo, din greacă, care dă cuvântul apostolos – apostol, trimis. Ce au mărturisit apostolii? Apostolii au mărturisit ceea ce au văzut cu ochii lor, au auzit cu urechile lor; ce au contemplat, cum zice Sfântul Ioan Evanghelistul, în prima lui epistolă. Adică ceea ce au contemplat și ceea ce au pipăit cu mâinile lor, aceea au vestit apostolii. Iar noi avem privilegiul acesta, ca slujitori, că vedem, auzim cuvântul Domnului și să pipăim Sfântul Trup și Sânge al Domnului, și-L împărțim, pregătindu-L, pentru împărtășirea noastră și a credincioșilor.

Să nu uităm că, de la cele din afară, conștiința e chemată să intre la cele dinăuntru și să devină una cu noi. Sfântul Simeon Noul Teolog zice că nu ești deplin, nici creștin, nici diacon, nici preot, nici episcop, atâta timp cât nu ai asimilat și nu împreună lucrezi cu harul pe care l-ai primit; atâta timp cât, în mod firesc, nu lucrează conștiința ta și firea ta harul. Atunci, cred că aici este piatra de poticneală și, în același timp, de conștientizare a ceea ce este esențial în ziua de astăzi. Că se poate constata faptul că autoritatea instituțională nu este eficientă și legea este, și ea, eficientă până la un punct. Ce zice Sfântul Pavel despre lege? Legea îți spune că ai greșit. Ea pentru asta este: să spună că aici ai greșit, să te sancționeze. Dar autoritatea duhovnicească nu vine pentru că mi-am lăsat barbă și e mai mare decât a celorlalți – probabil, barba mea este cea mai lungă barbă din toate episcopia, însă asta nu-i impresionează nici măcar pe copii... Copiii ar face bucuroși niște codițe în ea, ar pune și niște fundițe, niște biluțe din acelea fosforescente... Dar, numai în măsura în care noi asumăm sau căutăm să asimilăm harul pe care l-am primit și să asumăm neajunsurile pe care harul le întâlnește în noi și, în același timp, să-i includem, în pocăința noastră, și pe cei care ne sunt încredințați – care sunt și ei „fii ai omului”, ca și mine, purtători de trup și viețuitori în lume: preoți, preotese, părinți de copii, copii, tineri, adolescenți și toți cei care sunt rătăciți, împrăștiați, răniți de viață, învinși de viață și puși la pământ – numai, în această măsură, începe să se nască în conștiința noastră altceva.

Cred că prioritatea duhovnicească se află, mai degrabă, pe această linie de așezare, de conștientizare duhovnicească, ceea ce face ca binecuvântarea pe care o dai, cuvântul pe care-l spui, slujirea pe care o faci și Liturghia pe care o slujești să aibă, în nevăzut, un alt impact. Noi vrem să cuantificăm totul, însă nu există un „rugăciunometru”, nici un „liturghiometru” și nici un „duhovnicometru”, care să ne măsoare și să ne evalueze. Nu mai spun de faptul că lumea în care trăim merge doar pe evaluări și clasificări, iar tehnologia actuală avansează cu o viteză înfricoșătoare. Un telefon sau un aparat este deja învechit în șase luni de zile, pentru că vine noua generație, și așa mai departe. În viața duhovnicească – așa cum vedem că se întâmplă în însăși firea omenească pe care a luat-o Dumnezeu Cel care a creat-o – chiar și Fiul Omului, Unul din Treime, Cel care este Fiul și Cuvântul Lui Dumnezeu cel veșnic, n-a „ars” nicio etapă. Noi, la început, vrem să „ardem” toate etapele și să ajungem la desăvârșire. Eu, când am devenit preot, aveam o conștiință și o siguranță că aș putea să rezolv orice problemă și de-abia așteptam provocări, să vină ceva, ca să rezolv. Aveam încredințarea că pot să rezolv orice și că preoția are puterea asta – și cred în continuare că o are – însă am constatat că duhul e osârduitor dar trupul este neputincios, omul este neputincios. Mântuitorul Hristos, Dumnezeu fiind, putea, la naștere, să zică: „Bună ziua Magilor și păstorilor și mulțumesc pentru daruri!” Dar nu a făcut așa, ci a asumat firea omenească, cu toate limitările ei; Cel Atotputernic S-a lăsat să fie depinzător de iubirea și de purtarea de grijă a unei mame care să-i dea să mănânce, să-l schimbe și n-a „ars” etapele creșterii Sale omenești, deși dumnezeiește o putea face... Noi am vrea să devenim sfinți peste noapte! Seara mă culc cu gând la Dumnezeu și dimineața mi-aș dori să fiu sfânt și, de fapt, când mă trezesc, constat că nu sunt. Asta mă ajută să înțeleg că preoții, preotesele, parohiile, mentalitățile nu se schimbă peste noapte.

Important este să ne angajăm pe o direcție sănătoasă de împreună lucrare și, mai ales, de bunăvoire, față de Dumnezeu. Că nu degeaba cântau îngerii la naștere: “slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire”. Bunăvoire din partea noastră, bună dorire, subscriere la ale lui Dumnezeu, dar să înțelegem faptul că har Lui Dumnezeu respectă identitatea noastră și nu busculează firea noastră și nu o dă peste cap și nu face “hocus-pocus” cu noi, ci, împreună lucrează cu noi și, puțin câte puțin, mă șlefuiește, mă înnoiește și face ca ochiul meu de pământ, ca ochiul meu de carne să devină un ochi duhovnicesc, care să vadă altfel și care să înțeleagă altfel, cum zicea Sfântul Pavel: „când eram copil, vorbeam ca un copil, simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului. Căci vedem acum ca prin oglindă, în ghicitură”. Domnul să ne ajute să înțelegem!

La douăzeci de ani de arhierie,  aș dori să înțeleg de ce unii părinți zic că, „de 100 de ori dacă s-ar naște, tot preot sau arhiereu s-ar face”... Pentru că eu, de 100 de ori dacă m-aș naște, de 100.000 de ori m-aș gândi dacă m-aș mai angaja la un asemenea jug! Acum îl înțeleg pe Sfântul Ioan Gură de Aur care fugea de preoție și, cu atât mai mult, de episcopat. Și îmi dau seama ce necopt puteam să fiu, și la preoție, și la episcopat, încât să cred că pot să fac ceva și „pot să fiu de folos”, și așa mai departe. Noi trebuie să înțelegem că Dumnezeu „poate în noi” – „Hristos în mine”, cum zice Sfântul Apostol Pavel, dar noi „putem”, de la noi înșine, între nimic și foarte nimic, între zero și minus zero. Dumnezeu pe toate le poate! Și, dacă stăm să ne uităm în urmă la ceea ce s-a împlinit în comunitatea din Italia, constatăm că numai Dumnezeu putea să facă și să împlinească ceea ce s-a împlinit, prin oameni ca noi, „purtători de trup și viețuitori în lume”.

După cum ziceam, cifrele arătau cam așa: în 1990 erau 4 parohii, în 1998 erau 8, în 2008 erau 80, deci în zece ani, 1998 – 2008, parohiile au devenit de zece ori mai multe, iar, din 2008 până în prezent, ele au devenit 280, adică s-au adăugat încă 200 de parohii. Dar ce înseamnă 280 de parohii la cel puțin un milion de creștini ortodocși? Asta ne face să înțelegem că, „întru smerenia noastră, și-a adus aminte de noi Domnul” și să nu ni se pară că am făcut ceva. Să ne gândim că, și aici, în Italia, ca și în alte locuri, doar 5% dintre creștini participă efectiv la viața bisericii și vin duminică de duminică la slujbă. Adică eu sunt generos să zic 5%, deoarece prezența este sub acest procent. Și doar 10% dintre creștini vin la Paști și trec în timpul anului prin biserică, la botezuri, și cununii. Să zicem că 30% dintre creștini trec pe la biserică pe parcursul unui an. Dar unde sunt celelalte 70 de oi despre care nu știm nimic? Doamne miluiește! Eu nădăjduiesc că Dumnezeu compensează restul. Iar noi, măcar de ne-am smeri, Dumnezeu nu ne-ar trage la răspundere pentru lipsurile noastre...

Vă mulțumim!

Cu drag, mulțumim lui Dumnezeu pentru toate! Să ajute Dumnezeu să intrăm în gândul Lui și să împlinim lucrul Lui, lucrul bineplăcut Lui, ca să fim „întru toate bineplăcuți Lui și desăvârșiți robi ai Săi”, așa cum ni s-a citit de către arhiereu la hirotonia întru diacon și preot – ca și la arhierie. Să ne ajute Domnul ca, dacă n-am trăit așa, măcar să murim cu dorința asta. Dacă n-am reușit să împlinim totul așa cum se cuvenea, măcar să închidem ochii dorind după desăvârșire...

Prima parte a interviului o puteți găsi aici.

Sursa: Episcopia Italiei