Intrarea Domnului în Ierusalim spre Patima Sa ce de bunăvoie, este a doua zi de Praznic de la sfârșitul Postului de patruzeci de zile. Este, de fapt, consecința Învierii lui Lazăr care, pe de o parte, face mulțimile să-L aclame: „Osana! Binecuvântat cel ce vine întru numele Domnului, Împăratul lui Israel” (Ioan 12, 13), iar pe de altă parte declanșează începutul propriu-zis al Pătimirilor, Hristos fiind uns deja de îngropare de femeia cea fără de nume (Ioan 12, 1-8). Aceasta întrucâtm Lazăr învie din morți doar cu prețul morții lui Hristos, un schimb al Iubirii din dragoste, așa ca între prieteni (Ioan 11, 5).

Nu credităm denumirea de „Florii” a acestui Praznic, fiind cu totul în afara teologiei lui. Dar ca să nu criticăm neproductiv această denumire, îi alăturăm o altă perspectivă de înțelegere, care să ne scoată din lamentări senzitive și să ne conducă către una din Realitatea de Taină a Iubirii, pentru care Hristos merge spre Pătimire, îmbibat de mirosul plăcut al mirului turnat pe capul său cu o seară înainte.

Iubirea are mireasmă. Şi oricât de poetic ar suna aceasta, aici ne convinge adevărul, nu metafora. De fapt, Iubirea are de toate, pentru că e totul în toate. Astăzi, la „Floriile” pătimirii (nu ale veseliei), ne convingem de mireasma ei.

Această mireasmă a Iubirii este în ton cu natura înconjurătoare, care ne îmbie într-un amestec de arome de rai, dar nu se oprește la ea. Este în ton cu noi, care venim  să-L întâmpinăm pe Hristos, cu sufletele înmiresmate de un dor aparte. Este în ton cu „miresmele lacrimilor” de pocăință ce vor împleti toată Săptămâna Mare haina de Lumină în care se va îmbrăca Hristos: Iubirea slobozită din mormânt, purtând mirosul veșniciei.

Nu degeaba, cândva, psalmistul cugeta şi inspirat profeţea această nouă trăire: „Pe vrăjmaşii lui îi voi îmbrăca cu ruşine, iar pe dânsul va înflori sfinţenia Mea” (31, 18).

Traseul lui Hristos spre Ierusalim este repetat neîncetat înlăuntrul nostru. Fiecare dintre noi este Ierusalimul cel tainic şi viu, vizat în cel mai direct mod de Hristos și în care dorește cu dor să intre (Luca 22, 15). Noi Îl putem întâmpina cu dragoste de fii și, în loc de „ramuri de finic”, să-i oferim un gând, un gest, o lacrimă, un înțeles care, astfel, îşi găsesc sănătatea şi firescul. Acestea toate şi, în definitiv, întreaga noastră ţesătură conştientă de dăruiri iubitoare, sunt „pruncii” de la care Hristos îşi aşteaptă lauda cuvenită. Ele arată că-şi recunosc adevăratul Tată, faţă de care, oricând, sunt în starea de pruncie: în înţelegere, în admiraţie, în creștere.

Iar față de pruncii răzvrătiți, Hristos rosteşte profetic, împotriva Ierusalimului aceste cuvinte: „Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci şi cu pietre ucizi pe cei trimişi la tine; de câte ori am voit să adun pe fiii tăi, după cum adună pasărea puii săi sub aripi, dar nu aţi voit (Mt. 23, 37). Ele, însă, la modul direct, arătau împlinirea cuvintelor rostite de Hristos la intrarea în Ierusalim, către cărturarii şi fariseii cârtitori: „Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă” (Mt. 21, 16). Această paralelă pune în evidenţă mutarea accentului de pe locul fizic al Ierusalimului, pe spaţiul lăuntric al viului din noi, încărcat cu nenumărate glasuri/sensuri, ce aşteaptă a fi deşteptate spre lauda Ziditorului.

Mai clar, Hristos doreşte cu fiecare Intrare în Ierusalimul din noi să ne spună că El ne ţine în intimitatea Vieţii Sale veşnice. În această intimitate, El ne străbate cu o Viaţă ce are un anume Gust, o anume Mireasmă, o anume Taină, de care vrea să ne împărtăşim continuu. Ele dau conținutul vieţii noastre calitative, sănătoase, fireşti, aşa cum ni-i tot dragul s-o trăim.

Prezenţa în noi a Iubirii pline de Adevăr este ca o înmiresmare a vieţii. Este momentul în care ştii că te-ai atins de acea calitate a vieţii ce curge din nemurire. Este contrastul de care ne uimim instantaneu. Căci, dacă cunoaştem prin păcat duhoarea insuportabilă a răutăţii, cum să nu recunoaştem în har mireasma iubirii, care ne fulgeră sau ne traversează neîncetat?

Este adevărat, Mireasma Iubirii nu seamănă deloc cu ceea ce ştim şi cunoaştem noi despre mirosuri şi miresme. Dar nici nu este cu totul străină lor. Are însă, o prospeţime aparte. Ea se apropie mai mult de mirosurile florilor de primăvară, a frunzelor de curând înverzite sau a boabelor de rouă, pentru că sunt mirosurile Viului care ne vizitează. Este, ca să fim mai direcţi, mirosul moaştelor sfinţilor: evidenţe de necontestat ale miresmei Iubirii pline de Adevăr.

Nu-i aşa că, parcă, astăzi, la Praznicul Intrării celei de Taină, de Floriile Pătimirii, ca niciodată, cântă ceva mai viu înlăuntrul nostru tainic, mulţumirea: „Doamne! Ce bine e să fii oaspetele zidiri Tale!”?