Eu cred că există, adesea, un rost al nerostirii. O explicație firească pentru momentele în care tăcerea este mai utilă decât vorbele grele, mustind de ură. Dar trebuie să știm când și cum putem profita, din plin, de șansa oferită pentru a nu escalada un conflict, chiar cu riscul de a nu avea noi ultimul cuvânt sau de a ieși, cumva, cu orgoliul mototolit dintr-o confruntare. Și, da, trebuie să ne bucurăm – chiar dacă pare un clișeu – de fiecare clipă în care viața ne este simplă, senină, frumoasă.

„Pacea lui Hristos, întru care ați fost chemați, ca să fiți un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; și fiți mulțumitori” (Coloseni 3, 15). Cuvinte pline de sens care își păstrează (dacă nu își sporesc, chiar) valoarea odată cu trecerea anilor. Cuvinte care ar trebui să ne călăuzească dincolo de aceste vremuri, marcate de neîncetată frământare fără sens și prilej de gâlceavă.

Noi, însă, cultivăm atent starea conflictuală apărută, de ceva timp, în societatea noastră, vădind nu eventualele tendințe belicoase ale românului, ci doar neputința unor compatrioți de a-și susține ideile altfel decât pe calea armelor. Iar argumentele răstite și pumnii ridicați în aer demonstrează că am ajuns într-un loc de unde greu mai putem pleca: pe tărâmul perpetuei lipse de logică…

Cele mai multe dintre televiziunile dedicate știrilor și divertismentului de duzină (uneori, vânând audiența, cele două se aseamănă până la îngemănare) promovează și încurajează, în ultima perioadă, conflictele de tot felul, divizând atât protagoniștii, cât și publicul în tabere opuse, așezate sub stindarde antagonice. O bună parte din presa scrisă, exilată, din păcate, în mediul online, gonind după clicuri, răstălmăcește cuvinte și descrie eronat situații, doar-doar s-o ivi un scandal. Iar noi, pe stradă sau acasă, sub influența celor văzute, auzite, citite, ajungem să îmbrățișăm, cu devotament, orice prilej de tulburare, păstrând mereu la îndemână mănușile de box și strigătele de luptă.

Devine copleșitor acest sentiment al unei veșnice confruntări. Atât de acut, încât nici măcar nu mai încercăm să privim în jur și să iubim, cu recunoștință, un moment de liniște binecuvântată ori o rază de soare. Totul pare a se rezuma la durerea pe care o simțim și pe care o provocăm, la tacticile de gherilă și la înfrângerile de moment, prevestind – ni se spune – grandioase victorii finale. De fapt, în avalanșa de lovituri cotidiene, date și primite, nu există învingători, ci doar învinși. Victime fără sens ale unui mod de viață nefiresc, inuman.

Am fost învățați încă din copilărie să strângem din dinți și să luptăm mai departe. Îi învățăm același lucru pe copiii și nepoții noștri. Zugrăvim în culori neverosimile, așa cum ne-a fost prezentat și nouă, momentul izbândei, fără a spune ceea ce nici noi nu am izbutit să învățăm cu adevărat: că încăierarea durează o viață, iar victoria este amară și durează o clipă. Nici nu apuci să privești trofeul plin de spini, că iarăși îți șuieră pe lângă urechi loviturile aprige ale perpetuei confruntări.

Există, desigur, oameni care au de câștigat în urma transformării existenței noastre într-un vast câmp de luptă. Nu mă refer neapărat la cei care sunt plătiți pentru a provoca, încuraja și descrie, în mod exacerbat, conflicte. Nici la cei care au o vizibilă meserie constând în postarea, pe forumurile publicațiilor online, pe rețelele sociale sau pe unde se poate, a unor mesaje arogante, dure, abundând în invective, cu scopul de a stârni și întreține polemici (am observat că sunt unii care au în fișa postului proferarea de injurii la adresa Bisericii, a slujitorilor și credincioșilor ei, dar acest subiect merită discutat, mai pe îndelete, cu un alt prilej). Mă refer la cei care își trag seva din permanenta stare de război sau profită de norul gros de fum al conflagrației pentru a-și duce mai departe îndeletniciri deloc potrivite statutului de oameni între oameni.

Și vor încerca, poate, unii dintre cititorii acestor rânduri să găsească exemple de nume ale unor persoane plătite sau ale altora care beneficiază de pe urma neîntreruptelor, feluritelor confruntări. Eu, însă, nu cred că le știu, iar simpla bănuială, odată rostită, nu mă va face mai bun decât cei ce întrețin focul la ambele capete ale unui fitil. Sunt un preot care abia dacă izbutește să învețe numele credincioșilor dați în grijă, cum aș putea cunoaște numele unor oameni învăluiți în discreție și în zvon de gâlceavă?

Și, chiar dacă aș suspecta pe cineva, există, după cum spuneam, un rost al nerostirii. O explicație firească pentru momentele în care tăcerea este mai utilă și mai înțeleaptă decât vorbele grele, mustind de ură. O șansă oferită pentru a nu escalada un conflict, chiar cu riscul de a nu avea ultimul cuvânt sau de a ieși, cumva, cu orgoliul mototolit. Până la urmă, lupta cotidiană și neîntreruptă este o colțuroasă piatră de încercare, așezată în mijlocul drumului către mântuire.

„Deci, dacă este vreun îndemn în Hristos, dacă este vreo mângâiere a dragostei, dacă este vreo împărtășire a Duhului, dacă este vreo milostivire și îndurare, faceți-mi bucuria deplină, ca să gândiți la fel, având aceeași iubire, aceleași simțiri, aceeași cugetare. Nu faceți nimic din duh de ceartă, nici din slavă deșartă, ci cu smerenie unul pe altul socotească-l mai de cinste decât el însuși” (Filipeni 2, 1-3). Și, abia când vom izbuti să pierdem în duelul vanităților acestei lumi înnegurate, atunci vom începe să câștigăm desăvârșirea...