Este Săptămâna Sfintelor Patimi. O noapte clară, solitară, străjuită de luna plină. Mă trezește liniștea acestei nopți, ca o chemare, ca o invitație spre împreună petrecere cu Domnul, spre un înțeles cuprinzător. Căci este o liniște specială, organică, aproape materială, care străbate fiecare celulă a văzduhului, a lucrurilor, a existenței în sine.

De ce oare noaptea aceasta are o astfel de liniște? Probabil pentru că se apropie Sfintele Paști? Probabil pentru că lumea întreagă stă, fie că știe sau nu, într-o încremenire gravă, pentru a putea primi cel mai adânc eveniment ce s-a petrecut vreodată în viscerele ei? Pentru a putea primi pătimirea cea de bună voie a Însuși Domnului Dumnezeu. Moartea și Învierea! Ce poate fi mai uluitor decât atât?

Și totuși, mai este ceva ce împărtășește această liniște neclintită și atotcuprinzătoare: binecuvântarea, restaurarea pe care El a adus-o în lume și a revărsat-o din plin până în cea mai neînsemnată celulă a universului, prin Răstignirea și Învierea Sa.

Este despre cum a primit în obraz toată batjocura omenirii și a prefăcut-o, tăcut, în iertare. Despre cum a purtat în Ipostasul Său, până în trup, rana lumii, groaza și răutatea noastră. Le-a primit, le-a purtat, a tăcut, S-a îngropat și le-a prefăcut în Iubire… desăvârșită Iubire. Oare nu este Învierea o biruință a acestei desăvârșite Iubiri dumnezeiești? Și oare iubirea adevărată nu este o liniște deplină? 

Mă întreb și eu, în nepriceperea mea: oare Învierea, cea din adâncul de nepătruns al existenței, nu a fost cumva o Liniște mare? Un bubuit asurzitor de Liniște?! O liniște care să îngroape toată zăngăneala omenească și drăcească de până atunci în atotstăpânitoare tăcere! Biruitoare și veșnică! Atotputernică și invincibilă isihie!

Pentru mine, acesta este înțelesul acestor clipe! Când, în adâncul nopții, prin sihăstrii ori mănăstiri, aleșii lui Dumnezeu se roagă, iar lumea întreagă se mută înlăuntru, ca într-un mormânt în care timpul s-a oprit în loc, ca oarecând în mormântul Învierii.

Nu târziu or să înceapă să cânte cocoșii (să-i amintească lui Petru pocăința), lumea se va trezi buimacă și va începe să umble întru ale sale, cu gândurile și risipirea specific omenească… Câți dintre noi, oare, vom adulmeca în atmosferă această liniște specială, această liniște-lucrare?

Înțeleg încă o dată cum lucrările lui Dumnezeu se fac în taină. Cum Domnul, în smerenia Sa, nu lucrează ostentativ, ci în ascuns, invitând în același timp omul să pătrundă această sfântă iconomie. 

Și da, nu lucrează strident ori exterior, ci cât se poate de tainic, pe dedesubtul existenței noastre trecătoare, în rărunchii ființării umane, în intimitatea adâncului nostru adamic, în natura care încă mai poartă pecetea facerii mâinilor Sale. 

Înțeleg încă o dată cum Domnul lucrează tainic, cum El Însuși este Taină. Taina tainelor. Aluatul care S-a smerit și, ascuns în făina lumii, preface toate, când nici nu știm, în Împărăția Cerurilor.

Rămâne ca noi, în trezirea noastră cea diurnă, să nu începem gălăgia și risipirea deșertăciunii, ci să adulmecăm, să intuim cu duhul această Taină petrecută în taină, în mormântul ființării noastre și în giulgiurile nopții și unindu-ne cu Domnul Hristos, să ne facem părtași Vieții celei veșnice. 

Pentru aceasta, cu umilință stând înaintea Feței Domnului, mă rog: Câte dureri, câtă jale, câtă chemare adâncă pentru om ai strâns în pieptul Tău, când Te-ai îngropat odată cu ele? Toate ai răbdat, toate ai tăcut, pentru noi...

Învață-ne și pe noi să primim rănirile semenilor noștri, suferința lui Adam, ca într-un mormânt tăcut, ascunzând multe lacrimi, din care, cândva, ca din niște giulgiuri albe, să izvorască lumina Învierii!

Cuprinde, Doamne Iisuse Hristoase, iară și iară, în Trupul Tău cel fără de prihană, omenirea întreagă, pentru ca una cu Tine, iubindu-ne Tu, iubindu-Te și noi, să pătimim, să ne îngropăm și să înviem întru Tine! Căci ce poate fi mai frumos decât a împreună pătimi cu Tine pentru Viața lumii?

Tu ești Prescura cea preacurată, albă și smerită. Cuprinde-ne pe noi toți întru Tine, ca pe o făină măcinată cu greu în moara lumii. Și ne adu înaintea Sfântului Jertfelnic dumnezeiesc pentru ca, prin Duhul Sfânt, și noi să putem fi prefăcuți în Adam cel nou, cel după Chipul Tău și voia Ta, Doamne!