Text și context

Aidoma minunii de acum două duminici și aceasta se petrece în Capernaum. Clasată de către Evanghelistul Matei drept „cetatea Sa”, locația reprezenta un spațiu în care Învățătorului Îi plăcea să poposească de câte ori avea ocazia. Dacă atunci când va vindeca pe sluga sutașului accesul se va face pedestru, de această dată, va ajunge aici pe mare.

Autorul se exprimă cu o oarecare parcimonie în ceea ce privește evenimentul. Trece ex-abrupto în miezul acțiunii. Fără a insista asupra unor detalii ce se referă la context, vine pur și simplu să vorbească despre deznodământul evenimentului.

Slăbănogul și vindecarea

Un alt sinoptic va vorbi despre cine l-a adus pe slăbănog și despre cum va fi el introdus în casă. Vameșul devenit ucenic va expune situația arid: „Şi iată, I-au adus un slăbănog zăcând pe pat”. Totuși, nu va omite un aspect important. Anume că ceea ce-L determină pe Hristos să-l vindece e credința lor.

Actul taumaturgic se petrece într-o formă ciudată pentru logica umană. Nu și pentru cea divină, însă. Primul cuvânt pe care Îl rostește Domnul este: „Îndrăzneşte, fiule! Iertate sunt păcatele tale!”. Accentul e clar și bine pus, pentru cine are urechi de auzit. Suferința omului era pricinuită de păcate. Tot ceea ce i se întâmplase în ultimii ani reprezenta o formă de penitență. Și pentru ca vindecarea să fie deplină, e necesar ca în prim-planul priorităților să se regăsească sufletul.

Desigur, nu toată lumea e de aceeași părere. O parte dintre cărturarii care-i compuneau auditoriul, probabil datorită faptului că Învățătorul nu împărtășea ideile fariseilor, se revoltă: „Acesta huleşte”, vor spune ei. Cum Dumnezeu cunoaște inimile oamenilor și gândurile lor ascunse, replica nu întârzie să apară: „Pentru ce cugetaţi rele în inimile voastre? Căci ce este mai lesne a zice: Iertate sunt păcatele tale, sau a zice: Scoală-te şi umblă?”, li se răspunde. Spre a le demonstra apoi că n-au fost vorbe goale cele rostite, trece la etapa cu numărul doi. A vindecării. Poruncește omului să-și ia patul său și să se ducă singur la casa sa. Mulțimile sunt uimite și slăvesc pe Dumnezeu. Chiar și contestatarii-și înghit limba, căci le e frică. Deși, Mântuitorul nu face minuni care să înfricoșeze, ci fapte cu rol tămăduitor.

În loc de concluzii

Pericopa evanghelică de astăzi ne spune multe. Dimensiunea ei perenă rezidă în mai multe aspecte. Pe de-o parte ni-L relevă pe Hristos ca fiind sensibil la suferință. Apoi, ne arată că uneori, durerea trupului vine ca o consecință a păcatului. Și că dragostea sinceră pentru aproapele, însoțită de rugăciune, Îl sensibilizează pe Dumnezeu. Căci minunea nu se petrece nici din pricina credinței slăbănogului, nici din cauza suferinței sale. Ci pentru dragostea prietenilor. Ei sunt cei care-și jertfesc o zi de muncă și fac un efort spre a-l strecura în fața Vorbitorului printr-o mulțime care, de bună seamă, a bombănit când s-a văzut deranjată. Dacă nu ar fi făcut aceasta, omul ar fi rămas tot pe pat, târându-și pe mai departe bruma de suflet ce-i rămăsese înspre dunga mormântului.

Ne vorbește totodată și despre ipostaza cărturarilor. Una în care nu ne-ar plăcea să fim, dar în care, poate că involuntar, ne regăsim câteodată. Când? De fiecare dată când Îl tragem la răspundere pe Stăpânul pentru atitudinile lui în raport cu aproapele. Ori când suntem insensibili la suferința lui. Sau, mai rău, atunci când îl urâm. E o adevărată antiteză între atitudinea prietenilor care-l aduc pe targă și cea a cărturarilor care se cramponează în mărunțișuri. Aninați de coarnele altarului, ori în vecinătatea lui, putem și noi, din păcate, asemenea lor, să nu percepem nimic din toate minunile pe care Stăpânul le face în jurul nostru. Să nu fie nouă aceasta! Dimpotrivă, să căutăm ca fiecare clipă de vecinătate a lui Dumnezeu s-o transformăm într-un prilej de părtășie cu El. Îndrăzniți!