În raport cu Dumnezeu, iubiţi credincioşi, cu toţii ne regăsim în parabola pe care a rostit-o Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pentru că oricât am vrea noi de mult să fim fii adevăraţi, nu suntem consecvenţi şi devenim adesea fii risipitori. Orice păcat pe care-l săvârşeşte omul este o risipă şi, în raport cu Dumnezeu, ne regăsim ca neascultători de poruncile Lui şi apoi ca unii care plătim păcatul, pentru că orice păcat lasă urme adânci în fiinţa omenească.

Păcatul de care se face vinovat fiul risipitor din Evanghelia de astăzi, am putea zice noi că este desfrânarea. Dincolo de faptul că a cheltuit averea părintească, faptul că a cheltuit-o în desfrânare este lucrul pe care ni-l înfăţişeză Evanghelia de astăzi şi Apostolul care s-a citit în cadrul Sfintei şi Dumnezeieştii Liturghii, ca un păcat care face ravagii în fiinţa omenească, zicându-ne Sfântul Apostol Pavel: „că orice păcat se săvârşeşte în afară de trup, dar păcatul desfrânării se săvârşeşte în trup şi trupul este Templu al Duhului Sfânt”.

Acesta este păcatul pe care ni-l înfăţişeză Evanghelia de astăzi şi care ne face, faţă de Dumnezeu,  fii risipitori şi nu fii adevăraţi. Este păcatul care stăpâneşte, domină lumea de astăzi. De la cei mai tineri oameni, chiar de la prunci şi până la cei mai în vârstă, chiar dacă neputinţele trupeşti sunt evidente, mintea şi inima omului rămân murdărite şi rănite de acest păcat, care în raport cu Dumnezeu, aşa cum am ascultat în Apostolul care s-a citit astăzi, ne coboară foarte jos şi ne face să riscăm mântuirea sufletelor noastre, să ne riscăm calitatea de fii ai lui Dumnezeu, deși suntem creştini botezaţi în numele Sfintei Treimi.

Aşadar, astăzi Biserica şi Evanghelia care s-a citit ne cheamă să medităm adânc la viaţa noastră şi să vedem cum suntem în raport cu Dumnezeu. Şi vom vedea că nu suntem consecvenţi şi că păcatul nostru de căpetenie este desfrâul şi nu neapărat cel al trupului ci mai ales cel al minţii şi al inimii şi mai ales cel al incosecvenţei noastre faţă de Dumnezeu, care înseamnă tot desfrâu.

Vă spuneam adesea şi vă repet şi acum, în ceea ce priveşte credinţa în Vechiul  Testament,  poporul ales de multe ori a derapat de la El şi Domnul Dumnezeu îl numea pe acest popor „popor desfrânat şi adulter”, pentru faptul că nu şi-a păstrat credinţa dreaptă, pentru faptul că nu L-au ascultat pe Dumnezeu, pentru faptul că şi-au făcut idoli, pentru faptul că şi-au făcut mai mulţi dumnezei, pentru faptul că ei l-au înlocuit pe Dumnezeu cu făptura şi chiar cu ei înşişi.

Toate acestea pe care vi le-am spus, în ceea ce priveşte poporul ales, sunt valabile şi pentru noi, pentru că toate acestea în raport cu Dumnezeu, dacă suntem sinceri şi realişti, ni se întâmplă şi nouă. Atunci, putem fi numiţi aşa cum a fost numit poporul evreu, desfrâul și adulterul fiind păcate pe care ar trebui să le mărturisim în scaunul de spovedanie, cu toată responsabilitatea şi cu conştiinţa încărcată.

În raport cu Dumnezeu, această risipă despre care vorbeşte Evanghelia de astăzi este şi risipa darurilor pe care Dumnezeu ni le-a dat. Anii vieţii sunt un dar de la Dumnezeu. Oare câţi dintre aceşti ani pe care ni i-a dat Dumnezeu să-i trăim îi aparţin Lui, Celui care ni i-a dat? Sănătatea trupului, cât am pus-o în slujba lui Dumnezeu şi cât am pus-o în slujba păcatului? Calităţile pe care Dumnezeu ni le-a dat, fiecare atât cât a reuşit să clădească dimpreună cu Dumnezeu şi cât în slujba păcatelor proprii?

Toate acestea, iubiţi credincioşi, ne fac fii risipitori în raport cu Dumnezeu şi toate acestea trebuie neapărat să le reconsiderăm. Şi anii pe care ni i-a dat Dumnezeu şi pe  care urmează să îi mai trăim, să-i închinăm lui Dumnezeu şi sănătatea trupului nostru să-i dăruim lui Dumnezeu şi toate calităţile cu care ne-a înzestrat Bunul Dumnezeu, să I le întoarcem pe măsură.

În raport cu semenii noştri, fiecare am fost copii sau încă mai suntem fiii părinţilor care ne-au născut pe acest pământ, de câte ori nu am fost noi fii risipitori în raport cu părinţii noştri după trup? Încă din tinereţile noastre, din copilăria noastră şi poate până au trăit părinţii noştri pe pământ, de câte ori nu am fost noi fii risipitori?

Şi în raport cu aproapele nostru, în calitatea noastră de părinţi, fie după trup, fie după duh, de câte ori fiii noştri au risipit toată avuţia pe care noi le-am dăruit-o? Şi nu trebuie să dau exemplu sau exemple, pentru că fiecare, aşa cum spuneam dacă se priveşte pe dinăuntru, dinăuntru însemnând şi casa şi neamul din care se trage, îşi dă seama că întradevăr fiii  risipitori au fost, sunt şi vor fi şi în raport cu Dumnezeu şi în raport cu părinţii după trup şi în raport cu părinţii după duh, dar în acelaşi timp şi în raport  cu semenul care risipeşte la nesfârşit ceea ce îi dăruieşte celălalt.

În ce ne priveşte pe noi, duhovnicii, şi pentru că noi vă înduhovnicim pe marea majoritate dintre cei care sunteţi aici astăzi la Sfânta Liturghie, trăim foarte des starea părintelui iubitor din Evanghelia de astăzi. Nu reuşim niciodată să Îl înlocuim pe Dumnezeu, pentru că în Evanghelia de astăzi Tatăl este Însuşi Dumnezeu, dar suntem chemaţi mai ales noi preoţii duhovnici,  să fim asemenea Tatălui iubitor din Evanghelia de astăzi, pentru că ceea ce săvârşim noi în Biserică şi mai ales în scaunul spovedaniei nu este altceva decât ceea ce s-a întâmplat fiului risipitor şi este cumplit iubiţi credincioşi, să vezi un om pe care l-ai întâlnit încă de mic copil, risipindu-se în anii tinereţii, neştiind dacă se va mai întoarce înapoi. Aceste lucruri sigur că noi le trăim mai intens şi mai conştient, dar şi dumneavoastră în calitate de părinţi după trup de multe ori trăiţi acelaşi sentiment.

Aşadar, să luăm aminte şi să învăţăm din Evanghelia de astăzi să nu ne risipim, să nu ne risipim nici anii vieţii, să nu ne risipim nici sănătatea trupului, să nu ne risipim darurile cu care ne-a înzestrat Dumnezeu, ci să le punem în slujba Lui şi în slujba aproapelui nostru. Chiar dacă nu vom fi consecvenţi aşa cum ar trebui să fim, din cauza neputinţei firii, a păcatelor pe care le moştenim şi la care adăugăm, a distracţiei în sensul risipirii timpului în alte lucruri care nu sunt folositoare, totuşi să nădăjduim că dacă ne întoarcem, iată, măcar în cea de-a şaptea zi a săptămânii. În ziua Duminicii la Tatăl nostru, El va rosti precum s-a rostit asupra fiului risipitor „mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat”, El-Dumnezeu v-a junghia viţelul cel îngrăşat care nu este altul decât pe Fiul Său Cel Unul Născut şi ne va dărui Trupul şi Sângele Lui în Taina Sfintei Euharistii şi mai mult decât atât ne va îmbrăţişa şi ne va săruta pe obraz. Amin! (Pr. George Cazacu)