Text și context

Parte a unei serii de istorisiri menite a vorbi despre Împărăția lui Dumnezeu și modul în care poate fi ea înțeleasă, pilda vameșului și fariseului are un mesaj cât se poate de actual. Spre a-i sensibiliza pe cei care îi constituiau auditoriul, Hristos se folosește de o serie de povestiri care au în centru elemente cunoscute lor.

Vameșul și fariseul

Pasajul pe care-l avem în vedere are, bunăoară, drept protagoniști doi oameni importanți pentru viața socială a vremii: un fariseu și un vameș. Cel dintâi era exponentul puritanismului moral. Casta celor ca el avea o puternică influență asupra Israelului vremii. Era cea a celor care susțineau că pun în practicare Legea în viața de zi cu zi. Din punct de vedere formal, chiar o făceau. Lipsea însă, fiorul interior atât de necesar relației cu Divinul. Acel ceva dătător de vocație mistică.

Celălalt era un vameș. Făcea parte din categoria evreilor care se dăduseră de partea asupritorilor. Colecta taxe pentru Imperiu. E de presupus că, date fiind condițiile, își aduna și lui câte ceva de pe urma activității. Ilicit, firește. Ca atare, era urât de popor. Nu de puține ori, cei din prima categorie arătau înspre cei ca el cu emfază. Îi prezentau drept exemple negative. În contrast cu ceea ce făceau ei, care trebuia văzut drept exemplar. Trebuie menționat însă, că în realitate, cele două tagme nu interacționau prea mult. În plus, acuzatorii nu erau cu mult deasupra acuzaților sub niciun aspect.

Există un loc comun al acțiunii. Unul sacru. Templu. Amândoi se roagă. Condiția morală, ori viața socială nu pot priva pe niciunul dintre ei de acest drept fundamental. Ori, mai bine zis, de nevoia de Dumnezeu. Doar că, în vreme ce pentru unul, aceasta este folosită ca paravan pentru mascarea goliciunii sufletești, pentru celălalt este total contrariul. E contextul care permite relevarea și asumarea ei. Fariseul se duce la templu spre a se lăuda. I se pare că i se cuvine acest lucru. Se compară cu vecinul său, pe care-l vede ca fiind net inferior lui. Vameșul, pe de cealaltă parte, e conștient de neputințele și nedeplinătățile sale. Nu îndrăznește nici măcar să-și ridice ochii spre cer. Își bate pieptul, în semn de pocăință și se roagă simplu: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului!”. Cuvintele lui vor traversa negura istoriei și vor deveni ulterior referențiale. Vor fi metamorfozate în ceea ce cunoaștem astăzi drept „rugăciunea lui Iisus” sau „rugăciunea inimii”. Chintesența tabloului pe care Învățătorul ni-l pune în față se găsește într-o virtute importantă. Smerenia. Una care lipsește fariseului și pe care vameșul o are. Bucuria, pacea și îndreptarea sunt, așa cum era de așteptat, de partea posesorului.

În loc de concluzii

Dacă vameșul e prezentat drept exemplu în raport cu vecinul său rugător, comportamentul său are și el același statut. În reliefarea atitudinii sale smerite constă mesajul pericopei. Căci Evanghelistul ține să ne arate cât de plăcută îi este lui Dumnezeu smerenia. Vine să ne invite, pe fiecare dintre noi ca, privind înspre acel tablou, să înțelegem care este atitudinea potrivită în relația cu El. Cea a recunoașterii neputinței, dublată de dorința de îndreptare. Îndrăzniți!