Avem ca pildă întristarea Sfântului Prooroc David, care uda cu lacrămi aşternutul său şi băutura sa cu lacrămi o amesteca. Iar în Sfânta Evanghelie, avem pilda vameşului celui păcătos, care din multă ruşine şi întristare nu îndrăznea să ridice ochii săi către cer, ci se tânguia, bătându-şi pieptul cu pumnii. Orice om care greşeşte înaintea lui Dumnezeu simte o durere lăuntrică, o părere de rău pentru că a scârbit pe Dumnezeu. Această întristare, care zdrobeşte inima şi de multe ori stoarce lacrămi fierbinţi, este socotită ca cea dintâi jertfă pe care o aduce omul pentru păcatele sale. Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit, inima înfrântă şi smerită, zice Sfântul Prooroc David. Iar Sfântul Apostol Pavel, în cartea sa către Corinteni scrie că „întristarea pentru Dumnezeu naşte pocăinţă neschimbăcioasă, iar întristarea lumească, naşte moarte” (II Corinteni 7,10).

(Sfântul Ioan Iacob de la Neamț, Pentru cei cu sufletul nevoiaș ca mine..., Editura Doxologia, Iași, 2010, p. 334)