Întru Dumnezeu, pesimismul și încruntarea nu își găsesc locul

Unii oameni se comportă straniu, adoptând ca mod de viață urmările principiului găunos-ironic: „puțin să nu mai fie bine și... iar e rău”. Căci expectativa pesimistă, așezarea iminenței unui dezastru sub stindardul certitudinii, abia-acceptarea stării de bine, toate acestea ne otrăvesc existența mai mult decât am crede.

Ați remarcat cum, atunci când lucrurile par să funcționeze corespunzător, când viața tinde să capete o culoare sănătoasă în obraji iar zările încep să împletească raze de soare într-un peisaj plăcut și liniștitor, exact în acele momente apare ceva neplăcut, care strică tot? Copleșitoare ispită! Senzația rămasă este una cumplită, apăsătoare și greu de suportat. Mai grav, succesiunea plăcutului și neplăcutului prea rapidă, nemiloasă, debusolantă, îi determină pe mulți să devină extrem de sensibili la astfel de schimbări, dezvoltând un soi de meteorosensibilitate aplicată la schimbările inerente ale ritmului și calităților vieții. Alții devin pesimiști și posaci în permanență, așteptând ca momentul de liniște și fericire să ia sfârșit. Căci din experiență – sau din instinct – știu ei cumva că nu va trece foarte mult timp până când zările însorite se vor înnegura.

După cum spune adesea o persoană pe care o prețuiesc mult (citând, la rândul său, vorbele unui înțelept al vremurilor trecute), unii oameni se comportă straniu, adoptând ca mod de viață urmările principiului găunos-ironic: „puțin să nu mai fie bine și... iar e rău”. Căci expectativa pesimistă, așezarea iminenței unui dezastru sub stindardul certitudinii, abia-acceptarea stării de bine, toate acestea ne otrăvesc existența mai mult decât am crede. Trebuie să recunoaștem: nimic bun nu se întâmplă atunci când aștepți, până la nefirească dorință, măcar norii care să prevestească furtuna.

Întru Dumnezeu nu există răul ca persistență, nici furtuna ca manifestare sumbră a fiecărei zile. Întru Dumnezeu, pesimismul și încruntarea nu își găsesc locul, deoarece viața dedicată cu adevărat divinului este și trebuie să fie încununată de razele blânde ale unei fericiri liniștite. Așadar, îmbrățișarea tristeții asumate ca fel de a fi (ca și a bucuriei proiectate în hlizeală zgomotoasă și fără sens) nu constituie o atitudine specifică omului care caută îndumnezeirea ci, mai degrabă, renunțarea la orice șansă de a deveni – prin adoptarea pasivă a standardelor contemporane, perisabile, specifice doar căderii. Viața este frumoasă! Fiecare clipă merită trăită din plin, cu pasiune. Fiecare clipă merită a fi dedicată unei existențe simple și fericite în Hristos, care să fie înțeleasă ca scop final. Și nu, rostul nostru nu este de a colecționa momente triste, în mod defetist – nici momente plăcute, într-un demers hedonist –, ci de a ajunge la starea în care, firesc, zâmbetul senin, înțelegerea, pacea și mulțumirea sufletească alcătuiesc experiența minunată de zi cu zi.

Renunțarea la fericire poate fi doar voluntară. Nimeni, niciodată, nu poate să decadă din umanitate, ajungând rob al unui moment perpetuat arbitrar, spre a inunda întreaga existență. Oricât de greu ne-ar fi, suntem datori față de Dumnezeu și față de noi înșine să ne eliberăm de suferință și să pășim cu demnitate mai departe, pe calea mântuirii. Iar dacă vor exista prilejuri de cădere și intervale de descurajare, dacă vom fi tentați să credem că fericirea este un ideal himeric, avem întotdeauna la îndemână remediul privirii către Hristos – exemplul desăvârșit al înțelegerii iubitoare – dar și către sfinții Săi, care au îngemănat credința răbdătoare cu bucuria desăvârșită și ne-au învățat că este atât de simplu să semănăm binele în jurul nostru și bunătate în sufletele semenilor noștri, întrucât „omului care este bun înaintea lui Dumnezeu, Dumnezeu îi dă înţelepciune, ştiinţă şi bucurie” (Ecclesiastul 2, 26).

Se va spune, probabil, dintr-o tendință corectă politic (termen foarte actual care poate însemna orice sau mai nimic), că modelele precizate mai sus sunt specifice altor veacuri. Că mediul contemporan nu este propice binelui, iar în zilele noastre trebuie să te preocupe doar propria persoană. Nimic mai fals. Adevărata stare de bine pornește de la iubirea revărsată către cei din jur. Am văzut oameni care izbuteau să găsească un motiv de bucurie în orice experiență a vieții. Care păstrau imaginile frumoase ca pe niște comori dragi și ignorau momentele mohorâte, considerându-le ispite nedemne de a fi băgate în seamă. Care vedeau în semeni doar ce era mai bun. Care știau să iubească și să Îi mulțumească Părintelui ceresc pentru toate. Acești oameni, fără a avea vreodată pretenția de a fi exemple la modă, cunoșteau remediul tuturor relelor: rugăciunea. Și, prin rugăciune, regăsindu-L pe Dumnezeu, regăsindu-l pe aproapele, se regăseau pe ei înșiși, descoperind modalitatea de a întâmpina fiecare zi cu un zâmbet pe buze și în suflet.

„Bucuraţi-vă pururea. Rugaţi-vă neîncetat. Daţi mulţumire pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi” (I Tesaloniceni 5, 16-18). Atât de simplu, deși rezultatul este atât de complex! Iată, în puține cuvinte, rețeta unei vieți frumoase și fericite. Deoarece, fără divin, „puțin să nu mai fie bine și... iar e rău”.

De la același autor

Ultimele din categorie