În vremea aceea, pe când Iisus învăţa poporul în templu şi binevestea, au venit arhiereii şi cărturarii, împreună cu bătrânii. Şi, vorbind, au zis către El: Spune nouă, cu ce putere faci acestea, sau cine este Cel ce Ţi-a dat această putere? Iar El, răspunzând, a zis către ei: Vă voi întreba şi Eu pe voi un cuvânt, şi spuneţi-Mi: Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni? Şi ei cugetau în sinea lor, zicând: Dacă vom spune: Din cer, va zice: Pentru ce n-aţi crezut în el? Iar dacă vom zice: De la oameni, tot poporul ne va ucide cu pietre, căci este încredinţat că Ioan a fost prooroc. Şi au răspuns că nu ştiu de unde. Şi Iisus le-a zis: Nici Eu nu vă spun vouă cu ce putere fac acestea. (Luca 20, 1-8) (Miercuri în săptămâna a 28-a după Rusalii)

Aflându-se în preajma templului de la Ierusalim, cu puțin timp înainte de sărbătoarea Paștilor evreiești, Domnul Hristos învăța poporul pe durata întregii zile, ca apoi seara să Și-o petreacă în compania cercului restrâns al ucenicilor, pe Muntele Măslinilor sau în satele din preajma cetății. Într-una din zile s-a petrecut însă ceva neașteptat, anume Iisus a intrat în curtea templului și a început să Se manifeste violent față de cei care vindeau la tarabe diverse lucruri, alungându-i și spunând că aceștia au făcut peșteră de tâlhari din ceea ce trebuia să fie casă de rugăciune. Evenimentul cu siguranță că a stârnit mare vâlvă. Nu doar fiindcă El ar fi ridicat vocea și ar fi făcut ceva neobișnuit. Cu siguranță că evenimente cu un sonor similar se petreceau adesea. Însă ceea ce făcuse Domnul atrăgea atenția custozilor sanctuarului, fiindcă punea sub semnul întrebării o ordine clădită de-a lungul generațiilor. Evident, acest eveniment a fost încă unul în plus, pe lângă altele, care a crescut ura mai-marilor templului față de Domnul. 

La vremea aceea, în acel spațiu sacru, ca și astăzi în fața Zidului Plângerii de la Ierusalim, se adunau numeroși evrei să asculte învățăturile și interpretările diverșilor rabini, de la cei mai tradiționaliști până la cei mai reformatori. În fața templului exista un fel de pridvor, numit „Porticul lui Solomon”, unde se desfășurau aceste „școli” convenționale sau neconvenționale și tot acolo se vindeau animale pentru jertfă, pentru ca oamenii veniți de departe să poată cumpăra de acolo. 

E cunoscut că mai-marii preoților și cărturarilor au trimis de mai multe ori la Domnul oameni cu vorbe ticluite, ca să Îl prindă în cuvânt, să Îl poată acuza ori de imixtiune în politică, de tulburarea acelei pax romana, a ordinii stabilite de romani sau de încălcarea Legii. De data aceasta au venit întrebându-L pe față, fără ocolișuri ca alte dăți, cu ce putere face acestea și cine este cel ce I-a dat această putere. Este clar din cele întâmplate că nu Îl întrebau despre puterea cu care face minuni, care erau evidente. Îl întrebau pur și simplu cu ce mandat vine ca să strice rânduielile templului și să învețe altceva decât cele tradiționale. Domnul însă nu le răspunde pe față, așa cum și-ar fi dorit ei. Nu erau pregătiți pentru un asemenea răspuns, nu puteau înțelege cum Dumnezeu S-a smerit întrupându-Se ca să-i îndrepteze și să îi mântuiască. În schimb, Hristos face apel la memoria recentă a evreilor, care îl considerau pe Sfântul Ioan Botezătorul ca cel mai recent proroc. Acesta fusese de curând închis de regele Irod și apoi decapitat pentru că îi critica viața morală ușuratică. Deși Ioan a învățat poporul în special în ceea ce privește pocăința și nu sunt indicii că a dezbătut probleme teologice complicate, nici el nu i-a întâmpinat cu mare drag pe saduchei și farisei, veniți probabil să îi spioneze activitatea „neobișnuită” (Matei 3, 7). 

În acest context, când slujbașii sanctuarului L-au întrebat pe Domnul cu ce putere face acestea, El le-a răspuns tot cu o întrebare: „A fost Botezul lui Ioan, începutul pocăinței, din cer, sau de la oameni?”. Hristos le livrează o întrebare capcană, un model pe care ei îl vor copia curând, atunci când vor veni cu banul de dajdie pentru Cezarul (Luca 20, 19-26, Evanghelia din vinerea a 28-a). Acum trimișii, prinși cu totul nepregătiți, nu reușesc să dea o replică. Deși își dau seama de capcana întinsă fiindcă dacă spuneau că botezul e de la oameni, atunci se făceau de ocară înaintea poporului, iar dacă spuneau că botezul e de la Dumnezeu, atunci ar fi fost întrebați: „păi atunci, de ce nu ați crezut în ceea ce a predicat?”, totuși nu intuiesc un răspuns cu care să se apere. Și atunci, înțelepții, atotștiutorii, învățații cărturari, reacționează ca niște ignoranți: „nu știm”. Replica lor e de fapt la fel de incriminatorie ca și celelalte două posibile. Ea îi descalifică în fața poporului. Nu mai sunt rabini, adică învățători, din moment ce nu pot ști să răspundă la o chestiune religioasă. 

În final, Domnul spune că nici El nu le va răspunde la întrebare. Nu le va spune cu ce putere face acestea. Suspansul cu care se termină pericopa evanghelică nu e chiar un non-răspuns. Cei de la templu credeau că învățătura lui Hristos e una greșită, deci omenească. Însă Domnul îi determină să înțeleagă indirect că învățătura Sa nu este de aici. Nu poate fi încadrată în categorii omenești, e mai presus de tâlcuiri exegetice. Puterea lui Hristos este puterea duhovnicească a lui Dumnezeu, Cel mai presus de ceruri.