În continuare, Sfântul Ioan Damaschin spune că Adam, în Rai, „sălăşluia cu trupul pe pământ, dar cu sufletul trăia împreună cu îngerii, cultivând gânduri dumnezeieşti şi hrănindu-se cu ele. Era gol din pricina simplităţii sale şi a vieţii lui fireşti; se urca numai către Creator cu ajutorul făpturilor, bucurându-se şi veselindu-se de contemplarea lui”.

E vădit că rostul sălăşluirii omului în Rai şi al mâncării din „tot pomul” nu era simpla săturare de desfătările acelui loc minunat, ci căutarea şi tânjirea după ceva mai înalt; însăşi prezenţa pomului cunoştinţei binelui şi răului şi a poruncii de a nu mânca din el arată o provocare şi o încercare prin care omul trebuia să treacă înainte de a urca mai sus. Iată cum înfăţişează Sfântul Ioan Damaschin suirea către desăvârşire, pusă înaintea lui Adam în Rai: „Căci spune Dumnezeu: «Din tot pomul care este în Rai cu mâncare să mănânci». Prin aceste cuvinte socotesc că a vrut să zică: «Suie-te prin toate făpturile la Mine, Făcătorul, şi culege din toate un singur fruct, pe Mine, Viaţa cea adevărată. Toate să-ţi rodească viaţa, iar împărtăşirea cu Mine fă-o întărire vieţuirii tale. În chipul acesta vei fi nemuritor.» [...] Căci l-a făcut făptură însufleţită, aflat aici sub stăpânire, după rânduiala vieţii de acum, dar având a fi mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar plinirea tainei este îndumnezeirea sa prin înclinaţia către Dumnezeu. Se îndumnezeieşte prin participarea la iluminarea dumnezeiască, şi nu prin transformarea sa în fiinţa dumnezeiască”.

Deci Raiul ‒ şi, de fapt, întreaga viaţă pământească a omului ‒ a fost făcut de Dumnezeu „mai întâi ca o şcoală şi ca un loc de învăţătură a sufletelor omeneşti”, cum zice Sfântul Vasile. Omului i s-a dat, întru început, o cale de urcare din slavă în slavă, din Rai la starea de locuitor duhovnicesc al cerului, prin încercarea şi ispitirea pe care Dumnezeu ar fi putut să i le trimită, începând cu porunca de a nu gusta doar din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Omul a fost aşezat în Rai într-o stare aflată oarecum între cea cerească, unde numai cei curat duhovniceşti se pot sălăşlui, şi cea a pământului stricăcios ‒ care a apărut, cum vom vedea, din pricina căderii sale.

Deci ce anume a fost pomul cunoştinţei binelui şi răului, şi de ce i-a fost oprit lui Adam? După tâlcuirea clasică a Sfântului Grigorie Teologul, Dumnezeu i-a dat lui Adam în Rai „o Lege, ca o materie asupra căreia să lucreze voia sa liberă. Legea era o poruncă despre plantele de care să se împărtăşească, şi despre singura de care să nu se atingă. Aceasta era pomul cunoştinţei; însă nu fiindcă ar fi fost rău de la începutul sădirii lui; nici nu era oprit fiindcă Dumnezeu ne-ar fi pizmuit pentru el ‒ nu cumva să-şi pornească vrăjmaşii lui Dumnezeu limbile spre aceasta, ori să se asemuiască şarpelui. Dar ar fi fost bun dacă s-ar fi împărtăşit de el la vremea cuvenită; căci pomul acela, pe cât îmi pare, era contemplaţia, la care numai cei care au ajuns la deplinătatea deprinderii pot pătrunde fără primejdie, dar care nu e bun pentru cei care sunt încă ceva mai simpli şi lacomi cu pofta; tot aşa cum nici hrana tare nu este bună pentru cei încă fragezi, având nevoie de lapte”.

Iar Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pomul cunoştinţei binelui şi răului este discernământul unei contemplări multiple, adică cunoaşterea propriei firi. Ea este bună pentru cei desăvârşiţi şi pentru cei ce s-au statornicit în contemplaţia dumnezeiască, pentru că vesteşte prin ea însăşi măreţia Creatorului. Ea este bună, de asemenea, şi pentru cei care nu se tem de cădere, prin aceea că au ajuns cu timpul la o oarecare deprindere a unei asemenea contemplaţii. Nu este însă bună pentru cei care sunt tineri şi mai lacomi cu pofta, pentru că neavând sigură rămânerea în mai bine şi nefiind statorniciţi cu tărie în contemplarea singurului bine, grija de propriul trup îi atrage şi îi smulge spre ea”.

Rezumând învăţătura ortodoxă despre cei doi pomi ai Raiului, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: „Pomul vieţii era în mijlocul Raiului ca o răsplată; pomul cunoştinţei, ca o pricină de luptă şi strădanie. Dacă ai ţinut porunca privitoare la acest pom, dobândeşti răsplătire. Şi o, minune! Pretutindenea în Rai înfloresc tot felul de pomi, pretutindeni se umplu de roadă; numai în mijloc sunt doi pomi care sunt pricină de luptă şi nevoinţă”.

(Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii noi și întâiul om: perspectiva creștin-ortodoxă, traducere din limba engleză de Constantin Făgețan, ediția a II-a, revizuită, Editura Sophia, București, 2011, pp. 115-116)