A înviat! Nu este aici! (Marcu 15, 42-47; 16, 1-12)

Cum ar putea Ortodoxia să-și uite mironosițele, miresele zorilor de zi? Pilda fecioarelor înțelepte și a celor nebune se încheie fericit. Cele înțelepte au întâlnit Mirele. Candele lor înmiresmate le-au purtat până în frântura de piatră a Golgotei. Ca pe niște femei-profet, femei-mir, femei-mirese ale creației din nou a lumii.

Suntem întorși, prin această Evanghelie, în Vinerea Mare. Hristos, singur, lăsat ca un mort oarecare. Unii ne spun că pe piatra ungerii, aceea care până astăzi miroase a mir. Unde Domnul nu fusese miruit îndeajuns. Cine ar putea înmiresma cum se cuvine pe Acela care este Mirul? Iosif din Arimateea, personaj fugitiv, dar fundamental, negociază, efectiv, Trupul. Aștepta Împărăția lui Dumnezeu, ne spune Marcu Evanghelistul, cel care scriind textele sale în aramaică se adresează direct evreilor cu lucrarea sa. Știau din plin ce înseamnă această așteptare iudeii credincioși. O gustaseră prin prezența Domnului Iisus Hristos, dar o și rataseră lăsându-se atrași în nemernicia administratorilor Templului. Pilat nu se dezminte. E om de treabă, dar laș. Află că Mântuitorul a murit. E semn că se temea că va învia direct, sub ochii plini de venin ai ucigașilor săi. Văzând istoria lumii, mă întreb de câte ori oare L-ar fi omorât cu ură pe Acela ce-i înviase, îi vindecase, îi învățase iubirea? E greu de spus.

Luat din custodie romană, Mântuitorul este pus în mormântul nou al lui Iosif. Știm, din frumoasa cântare a Prohodului, că Părinții Bisericii identifică o asemănare între Iosif – logodnicul Mariei – care-L primește în custodie paternală de la Tatăl într-o peșteră și acest Iosif, sfetnic bine-văzut, care-L așează în mormântul său-peșteră, înapoi, în custodia Tatălui Ceresc. Cel din urmă cumpără giulgiu, Îl învelește și-L așează în mormântul săpat în groapă. Sunt primele gesturi de tandrețe umană pe care Domnul le primește după oprimarea Sa, nesăbuita Sa chinuire. Un Iosif leagănă Pruncul, un Iosif așează în liniștea mormântului Răstignitul. Mereu sub aureola de bucurie a Învierii uităm gesturile umanului absolut. Dispus să negocieze, tandru acoperitor de Trup zdrobit, dăruitor al propriei gropnițe, Iosif cel din urmă ridică prima catedrală Domnului. Piatra încape pe Cel Neîncăput. Cea mai fierbinte dintre toate materiile martore la Facerea Lumii primește Creatorul în tăcere. E liniște. O altă piatră pecetluiește gura Mormântului. E seară. Și va fi dimineață.

Știm că singura reacție a falsificatorilor de judecată este judecata falsă. Cheamă paznici, ba chiar cer întăriri trupe romane. Incredibilă doleanță a celor înfricoșați de Înviere. E interesant cum icoane ni-i descoperă tremurând de frica Învierii în care, dacă ar fi crezut cu adevărat, nu s-ar fi atins de Cel de Neatins. Se simte că nu credința îi mânase la uciderea lui Hristos, ci teama de a nu pierde un loc privilegiat, un spațiu al falsei sacralizări, amendat mereu și de Ioan Botezătorul și de Mântuitorul Hristos. Nu. Templul nu mai era centrul cultului ce-L bucura pe Dumnezeu. Botezând la Iordan, de exemplu, pentru iertarea păcatelor, Ioan amenda Templul. Nu mai era acolo forța care să dăruiască iertarea. Din Iordan trecuse în Cel botezat la Iordan. De aici frica, cumplită și ideologizată, a celor care-L răstignesc. Le era frică de iertarea Lui.

De departe privesc Maria Magdalena și Maria lui Iose. Dar de aproape? Putem bănui, și dacă greșim vom fi iertați, că acolo, aproape, era și Maica Domnului. Personal nu o văd lipsind de la momentul în care, în zori, alături de cele două femei pomenite și de Maria lui Iacov și de Salomeea, căutând pe cineva care să răstoarne piatra de la ușa mormântului descoperă Îngerul ce le vestește Învierea care răstoarnă piatra de pe ușa tuturor mormintelor. Nu știu dacă au teologhisit ele cât noi, cei de azi, în clipele dintâi ale aflării Învierii. Dar putem bănui ce vor fi însemnat cuvintele: „Nu vă spăimântați! Pe Iisus Nazarineanul cel răstignit Îl căutați? Nu este aici! Iată locul în care L-au pus.” (Marcu 16, 6). Nu știa Îngerul pe Cine caută femeile în zorii celei dintâi zile? Aveau nevoie femeile de amănunte legate de persoana pe care o căutau – Nazarineanul, Cel răstignit – ca și cum nu ar fi știut Cine e Căutatul lor? Nicidecum. Textul subliniază emoția cerului transmisă pământului. Feciorelnicul Înger simte miresia din sufletul femeilor și le tâlcuiește în cuvinte orice nedumerire, chiar nerostită. De altfel, cum ar fi putut rosti vreun cuvânt, când piatra fusese răsturnată lăsându-le fără cuvinte? E vizibilă în cuvinte emoția. După ce primesc azimutul întâlnirii din Galileea, ele fug. Dar fuga lor nu este a unei frici oarecare. Ci e teama ce vrea să păstreze taina celor aflate. Este ca atunci când mireasa, la vreme cuvenită, prinde rod iubirii în pântece și așteaptă venirea mirelui-soț să-i vestească aceasta. E teamă și bucurie deopotrivă. Cine ne va ajuta, părinți fiind, să purtăm greutatea pietrei paternității și maternității noastre? E asemeni bucuriei medicului chirurg căruia i-a reușit operația, dar lasă câteva secunde de respiro și zice: oare chiar mi-a reușit? Nu. Nu e îndoială. E nevoia de a ști că minunea se întâmplă. E cea mai caldă dintre tăcerile temătoare.

Femeile fug de la mormânt. Dar Mormântul este acolo, semn golit al Celui Care umple de Lumină lumea. E acolo și acum. Oricâte temple păgâne au clădit romanii și oricâte dărâmări i-au adus popoarele ce au cotropit Ierusalimul. E acolo nu doar ca semn, ci și ca un zălog că femeile mironosițe chiar au trăit adevărul Învierii. Au fost martore. Și mirul adus la mormânt s-a risipit în Ierusalim, înmiresmând cea dintâi zi a săptămânii.

Cum ar putea Ortodoxia să-și uite mironosițele, miresele zorilor de zi? Pilda fecioarelor înțelepte și a celor nebune se încheie fericit. Cele înțelepte au întâlnit Mirele. Candele lor înmiresmate le-au purtat până în frântura de piatră a Golgotei. Ca pe niște femei-profet, femei-mir, femei-mirese ale creației din nou a lumii. Când ele aud: „A Înviat! Nu este aici!” ne și arată, cu râvna ascultării lor, unde este Înviatul. Evanghelia ne spune – în textul imediat următor (Marcu 16, 9) că cea dintâi care vede pe Înviat e Maria Magdalena, nedreptățita scenariilor zevzece ale unui postmodernism bolnav de reinventarea iadului, din care Domnul scosese, de fapt, iadul. Ei, căci gustase dintâi din forța eliberatoare de iad a Domnului Hristos. Dar era una singură, contestabilă de mulțimi. Soborul femeilor mironosițe nu putea fi însă minimalizat de nimeni. Este greu credibilă pentru că Învierea este de necrezut. Cei doi ucenici ce-L văd și mărturisesc – cel mai probabil aceeași care cinează cu el la Emaus – vindecă și ei necredința. Dar femeile mironosițe vindecă sigur mai mult: teama de Înviat, teama de Înviere! Abia acela este creștin adevărat: cel care nu se teme de Hristos Domnul cel Înviat!

De la același autor

Ultimele din categorie