Din harul lui Dumnezeu Episcop al românilor ortodocşi din Europa de Nord, Preacucernicului cler, Preacuviosului cin monahal şi Preaiubiţilor credincioşi și credincioase, sfântă îmbrăţişare pascală şi salutul binecuvântat „Hristos a înviat!

Iubiți frați și surori în Hristos,
Cel Răstingit și Înviat, 

Una dintre cele mai frumoase teme ale Săptămânii Sfintelor Pătimiri și a slujbei de Înviere o reprezintă tema Ospățului. Cina Domnului, Cina cea de Taină este misterioasă nu prin ritualul ei, prin structura gastronomică sau prin coloritul cadrului și al invitaților. Ea este tainică pentru că transmite tuturor Taina Vieții: „Şi aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3). Bucuria cunoașterii unei astfel de taine trebuie împărtășită, trebuie transmisă celor dragi, ca toți să își ia seva veșniciei din ea. 

La masa ospățului stau deopotrivă adulții și copiii, fiecare cu gândurile, grijile și perspectivele lor pentru taina ce le este pusă înainte. Nu este ușor să înțeleagă pruncii că la Cina Domnului îl primesc pe Hristos pentru veșnicie, când ei abia înțeleg ce înseamnă viitorul maturității sau al bătrâneții. Nu pot fi condamnați dacă au o percepție particulară a relației cu Hristos, altfel decât o fac adulții. Hristosul copiilor sau adolescenților are aceleași griji ca ei, e prietenul lor și nu doar Domnul lor. De aceea părtășia cu Hristos este mai intensă și mai puternic formatoare atunci când trăiești Învierea din copilărie cu toți ai casei, în jurul mesei. Mai întâi în jurul mesei sfinte de la biserică și apoi în jurul celei festive de acasă.

Înainte de a începe Postul Mare, mi-am vizitat bătrânii mei părinți în satul meu natal năsăudean, de la poalele Munților Țibleș. Cu acest prilej, i-am adunat pe copiii din împrejurimi, la casa mea părintească, oferindu-le, odată cu inima mea, câteva daruri de suflet. Împărtășindu-mă din bucuria copilăriei lor, mi-au mărturisit, printre altele, că sunt ascultători și iubitori față de părinții lor. În acea clipă, un copilaș cu vocea stinsă de durere a spus timid:

- Eu nu am am părinți, ca și ceilalți copii.

- Cum nu ai părinți? l-am întrebat cu uimire, privindu-i ochii săi blajini înlăcrimați.

- Sunt orfan și nici măcar nu sunt botezat.

Cuprinzându-l cu toată dragostea mea părintească, am aflat că micuțul Gavriil a fost abandonat de părinții săi în pruncie, iar în localitate se stabilise de curând, dimpreună cu sărmanii săi bunici. Dumnezeu ne-a ajutat ca acest copilaș să fie luat în grijă de o familie credincioasă, iar în zilele premergătoare Sfintele Paști, am reușit să-l și botez în biserica satului meu natal, fiind oblăduit prin dragostea și grija noastră. Nu l-am lăsat să rămână orfan, al nimănui, așa cum nu îi lăsăm neajutorați nici pe alți copilași săraci, străduindu-ne să îi sprijinim prin bruma noastră de milostenie.

După cum vă este cunoscut, am inițiat proiectul „Burse pentru copiii săraci din România” cu scopul de a ajuta lunar un număr cât mai mare de copii din țară. Deja s-au întocmit fişe sociale pentru copiii din zona Copșa Mică, aflați în dificultate financiară, iar Episcopia Ortodoxă Română a Europei de Nord a deschis un cont special, dedicat strângerii de fonduri pentru sprijinirea acestor copii. Sumele adunate în acest cont sunt virate lunar, prin centrul misionar-filantropic din Valea Viilor, magazinelor de unde copiii bursieri îşi cumpără cele necesare, pe bază de bonuri. În felul acesta suntem siguri că banii sunt folosiţi cum trebuie. Facem un apel la toţi credincioşii din Europa de Nord şi la toţi oamenii de bine să susţină acest proiect, fie prin sume regulate, fie prin donaţii sporadice. De pildă, în localitatea Valea Viilor, pe lângă ajutorul financiar lunar, copiii care provin din familii cu dificultăți financiare pot beneficia de o masă gratuită la cantina bisericii. Tot aici, profesori voluntari desfășoară un program de after-school, ajutându-i pe acești copii, după ce au servit o masă caldă, să-și facă temele, dorindu-se ca prin educație, sărmanii copii să iasă din sărăcie și să nu devină victime ale imoralității și delicvenței juvenile.

Iubiții mei fii și fiice duhovnicești,

Urmând modelul iubirii și lucrării Preasfintei Treimi în familie, prin care ne regăsim ca fii, frați și părinți, trebuie să ne așezăm pe vechile fundamente ale educației familiale, care orientau copiii spre veșnicie, prin regulile sociale ale comunității, în care principiul major îl reprezenta frica de Dumnezeu și rușinea de oameni. Frica de Dumnezeu nu terorizează, ci invită la reponsabilitate, ca nu cumva să trădăm iubirea Lui. Rușinea de oameni înseamnă în primul rând a nu necinsti numele bun dobândit ca zestre peste generații, dar și a nu-ți crăpa obrazul de rușine pentru o faptă necugetată.

Provocările pe care le trăiesc azi mulți din românii plecați la muncă, departe de țară și de casă, provocări la adresa propriei identități, credințe și nu în ultimul rând la adresa familiei, erau nebănuite cu câțiva ani în urmă. Materialismul și puterea de a ne acoperi necesarul cotidian din câștigul realizat, ne imprimă sentimentul că noi suntem cei care am realizat toate cele pe care le avem, prin propriile noastre puteri, fără ca Dumnezeu să mai fie acolo. Din acest punct, mai târziu, societatea occidentală normalizează relațiile noastre cu Dumnezeu prin autosuficiență și independență. Gândiți-vă ce presiune este în inima pruncilor, a copiilor care încă au nevoie de repere ferme și valori perene în veacurile acestea relativiste ale modernității târzii. 

Pentru aceștia, dar și pentru părinți, evenimentul major al zilei trebuie să fie adunarea familiei împreună în jurul mesei, ca o prelungire a Cinei de Taină în Casele noastre, luminate de lumina Învierii. Odinioară, dar pe alocuri și în prezent, întoarcerea de la biserică către casă, în noaptea Învierii, avea un caracter ritual: întreaga familie venea pe calea către casă, cu tatăl și mama în frunte, ocrotind lumânarea în căușul palmei, ca să nu se stingă și însemnând cu lumânarea o cruce la pragul de sus sau pe grinda din crucea casei, dându-se apoi tonul mesei festive prin consumarea din merindele pascale, binecuvântate, aduse în coș de la biserică, în dialogul repetat cu fiecare, al binețelor sfinte: Hristos a înviat! Adevărat a înviat!

Iubiți frați și surori împreună rugători,

Cu toții ați auzit de situațiile dureroase pe care unele familii din Norvegia le-au avut anul trecut și anul acesta, când copiii le-au fost luați de sistemul de protecție a copilului până la lămurirea situației sau dovedirea nevinovăției părinților. Trăim în aceste țări în care trebuie să ne supunem regulilor societății, iar riscul repetării unor evenimentelor ca acelea pe care le cunoașteți deja este mai mare aici, ca în alte părți. Acum conștientizăm cu mai multă putere cât de important este să le oferim copiilor nu doar stabilitate materială, construită pe tiparele societății occidentale, ci să cultivăm în ei sămânța lui Hristos. Azi, chiar și acest lucru pare foarte greu, în virtutea corectitudinii politice și a privatizării religiei. Poți să crezi în ce vrei, dar să nu deranjezi pe alții cu asta. Din păcate, fundamentele creștine care au stat la baza societății europene au fost demult uitate și în virtutea multiculturalismului, putem amesteca credința creștină într-un complex de multe idei și practici religioase care să nu impieteze cu nimic moda vieții, valoroasă prin materialism și așazisa egalitate de șanse.

Trebuie să fim cu toții conștienți că adevăratele valori sunt cele pe care le primește pruncul la Ospățul Domnului, la Cina cea de Taină și, ca un reflex firesc, la Cina din familia creștină autentică. Sărbătoarea Sfintelor Paști este un binecuvântat prilej de regăsire la masa familiei, însă trebuie să înțelegem că ea are loc nu doar o dată pe an, ci în fiecare duminică. Dumnezeiasca Liturghie, Ospățul tainic din fiecare duminică reactualizează Învierea, ca act istoric și realitate concretă.

La ce folos să ne bucurăm doar noi acum de Înviere, dacă nu învățăm să ne bucurăm în familia noastră, cu soții sau soțiile, cu fiii și fiicele noastre, în fiecare zi! Statornicirea într-o simplă viață de consum, în care mintea noastră este golită de sensul existenței, de Hristos cel Răstignit și Înviat, nu reprezintă o Înviere, ci o rutină a căutărilor de sens, fără dulceața credinței și a veșniciei. 

Vă îndemn, așadar, ca bucuria acestei Sfinte Lumini pe care ați primit-o acum în mâini, să o transmiteți celor din jur și în primul rând copiilor, prin dragostea și credința dumneavoastră, prin rugăciunea și tradiția strămoșească, într-un cuvânt prin Hristos cel Înviat în fiecare dintre noi, cei transformați în fiecare zi, prin încercările și greutățile vieții. 

Lumina Sfântă să se așeze în inimile noastre ca din lumină să luminăm și celor care sunt în suferințe, nevoi și căutare de sine, în însingurare și neputință.

Hristos a înviat!

Cu binecuvântare și dragoste părintească,
al vostru fierbinte rugător către Domnul și de tot binele voitor,

Părintele Episcop Macarie