În rezumat, aceasta înseamnă că se deschide Săptămâna Pătimirilor Mântuitorului în care toate cele ale noastre încetează, concentrându-ne exclusiv pe zilele de foc ale lui Hristos, pe toate semnele și cuvintele pe care le spune și le face din dragoste pentru noi. Sunt cuvinte și gesturi esențiale, care concentrează în ele miezul lucrării lui Hristos de prefacere și înnoire a lumii. Așadar, important este să fim în jurul Lui, zi și noapte, punând în paranteză preocupările de noi și cele ale noastre, ca să nu pierdem nimic din gesturile, cuvintele sau tăcerile Lui de Taină.

 Prima zi de Praznic, Învierea lui Lazăr, fiind numită și învierea cea mică (privită în paralel cu Duminica Învierii), avem încă un motiv să descoperim o altă nuanță sănătoasă a Iubirii, descoperită nouă de Hristos Cel întrupat..

Moartea lui Lazăr, așa cum ne este ea relatată de Sfântul evanghelist Ioan la capitolul 11, este din iconomie dumnezeiască. Ea poate fi văzută atât ca un rezumat al tuturor morților noastre, dar și ca atitudine a lui Dumnezeu față de existența morții în lume. Din această perspectivă, înțelegem că Dumnezeu nu dorește moartea nimănui, dar o trăiește cu fiecare în parte. De asemenea, ea este și chipul morții spirituale a omului, aceea prin care ieșim din relație cu Dumnezeu, până acolo încât ajungem cu totul insensibili față de orice chemare dumnezeiască, după chipul legăturilor cu multe fâșii pe cate le avea trupul lui Lazăr. În acest sens, învierea lui Lazăr ne oferă un bun înțeles a modului prin care putem ieși din moarte lăuntrică/spirituală.

Întotdeauna și oricând, Învierea este dovada totală a Iubirii. Acest lucru este subliniat de Hristos chiar în cazul învierii lui Lazăr: „Și iubea Iisus pe Marta, pe sora ei și pe Lazăr” (Ioan 11, 5). Cu această iubire, Hristos a luminat pe cele două surori, cu privire la sensurile morții și ale învierii, dovedindu-le faptic, pe cazul fratelui lor, pe care-l ridică din mormânt, după patru zile.

Moartea este urmarea păcatului. Ea își are locul legitim în orice om fiindcă toți păcătuim. Cu toate acestea, ea rămâne un abuz pe firea noastră. Învierea este rod și manifestare a harului. Ea este dovada ilegitimității morții în noi. De aceea, unde-i harul prezent, moartea își pierde puterea, ivindu-se tot mai mult razele învierii.

Iubirea și doar ea a rupt, la început, neființa neantului și a făcut loc ființei create cu conținut de iubire, care a rodit în nenumăratele, nenumitele și neștiutele făpturi ale Universului, mărturii și martore ale iubirii Preasfintei Treimi. Această Iubire, de nimeni și de nimic anulată, susține în timp și în veci de veci viața întregii creații, ca viață din Viața Lor.

Creația însă, în libertatea ei, poate ascunde în chipuri diferite iubirea care i-a dat naștere. Forma cea mai acută este moartea. Dar, subliniem, în moarte iubirea nu-i învinsă, ci doar ascunsă. Altfel spus, ea așteaptă smerit zorile învierii și atunci va izbucni, ca oarecând, în viața cea fără de sfârșit. Delicat, această putere a iubirii se observă în orice suflet reîntors la Dumnezeu, în orice trup neputrezit și plin de har și, uneori, când Dumnezeu binevoiește în orice om înviat din morți.

De altfel, tocmai în aceasta stă puterea iubirii, că ea poate rămâne și în moarte pe cât moartea nu poate rămâne în ea, în timp ce moartea nu poate rămâne în iubire pe cât iubirea rămâne în ea. De aceea, a spus înțeleptul Solomon că: „iubirea e mai tare ca moartea” (Cânt. Cânt 8, 6). Ca să nu mai spunem, că moartea are limitele păcatului, pe când iubirea are nelimitele Vieții.

Așa înțelegem cum iubirea a biruit iadul, nedrept înstăpânit peste făpturile iubirii. Dar, mai înțelegem, că ea rămâne chiar și în iad pentru a ține în viață pe cei ce o refuză continuu. De aceea, Iubirea este singurul Adevăr nebiruit, dincolo de toate certitudinile noastre.

Chiar și atunci când totul va părea sortit pieririi generale și cuprins din toate părțile de „latura și umbra morții” (Matei 4, 16 cf. Isaia 9, 1), atunci e chiar momentul în care iubirea va cânta imnul ei definitiv: „Hristos a înviat din morți” și totul va fi înghițit de viață. Atunci se va întâmpla cu noi și cu toată creația ceea ce astăzi vedem că se întâmplă cu Lazăr: ne vom ridica din morminte la viața nesfârșită a Iubirii. Căci, spre diferență de Lazăr, care din dragoste pentru Hristos va muri de două ori, la învierea cea de obște, noi vom învia spre veșnică nemurire!

De aceea, să (ne) rostim și noi cât mai des, cel mai profund imn al nostru: „Te iubesc!” din locul adevărului din noi. El înseamnă: Tu nu vei muri niciodată în mine și nici eu în tine, ceea ce, și mai profund, ne încredințează că: noi nu vom muri niciodată în Dumnezeu!