Aspecte introductive

Capitolul al patrusprezecelea al relatării Sfântului Luca, în cadrul căreia este plasată pericopa evanghelică de astăzi, vine parcă să reia, în aceeași logică, însă pe baza altui studiu de caz, ideile enunțate în duminica precedentă. De această dată, minunea este precedată de câteva replici provocatoare. Înainte de a-l vindeca pe bolnavul de idropică, Hristos se ia din nou la harță cu fariseii, care rămân muți de uimire. Apoi, face o minune care-i lasă din nou fără cuvinte. De data aceasta, la propriu.

După aceea, le dă o lecție despre smerenie. Se folosește de exemplul concret al așezării la masă. Arată că logica iubirii are o altfel de primordialitate. Și ea nu poate fi pusă în aplicare în absența smereniei. Vorbind despre faptul că e recomandat ca atunci când cineva te invită la masă, să nu te așezi la locul cel dintâi, Hristos reușește să puncteze, de asemenea, încă un aspect interesant. Să arate cât de important este simțul măsurii. Și cel al proporțiilor. Cu alte cuvinte, bunul simț. Într-o societate în care oamenilor li se pare adesea că totul li se cuvine și propriile evaluări sunt, de multe ori, lipsite de obiectivitate, cuvintele Lui ar trebui să sune, și încă, într-un mod de-a dreptul strident, să zgârie creierii, lipsiți de prea multe circumvoluțiuni, ai celor ce țin cu dinadinsul să apară în prim plan, fără a avea nimic de zis. Păcat, totuși, că în amorțeala conștiinței lor, mulți dintre ei sunt tot mai surzi pe zi ce trece!

Aflată adesea în antiteză cu logica lumii, cea a Mântuitorului are la bază centralitatea divină. Așa ar trebui înțelese cuvintele Lui: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.

Dinspre smerenie, discursul se deplasează apoi înspre necesitatea milosteniei. A celei dezinteresate, ce conține în sine ideea de jertfă. Aceasta constituie pretextul istorisirii aflate în centrul pericopei de astăzi. Dorind a scrie în inimile lor cuvinte de neșters, Învățătorul spune din nou adevărul ca poveste. Vorbește despre omul care s-a gândit să-și ospăteze prietenii, arătându-le astfel dragostea lor.

Stresul pregătirii

Evenimentul gastronomic aflat în centrul pericopei respectă întru totul normele sociale ce ar trebui să fie avute în vedere în astfel de situații. Înainte de a se apuca de pregătiri, omul și-a anunțat prietenii, care îi vor fi dat cu certitudine un aviz favorabil, ce-i drept cam neconvingător. În acest context, trimiterea slugii, la ceasul cinei, reprezintă cel de-al dolea call. E un fel de reminder, cum s-ar spune într-un limbaj tineresc. Toate sunt gata, iar cei cărora sunt destinate, sunt poftiți să se înfrupte.

Știm cu toții, cât de plăcut este să fii, de profesie sau de ocazie, musafir și cât de greu este să îți asumi rolul de gazdă. Câte frământări asaltează sufletul bietei gospodine, când rudele sau prietenii îi vin în vizită. Le vor plăcea oare cele gătite? Vor avea ce povesti pe durata cinei? Mezamplasturile, fi-vor ele pe măsura ifoselor lor? Și câte și mai câte... Cu siguranță și omul ce a organizat minuțios plănuitul eveniment, a avut multe griji. Asupra slugilor se vor fi repercutat consecințele multora dintre ele. Că doar e stăpân! Acum, însă, totul era gata. Gândit ca o manifestare a dragostei și prețuirii. Pentru desăvârșirea demersului, mai era nevoie doar de sosirea mult doriților oaspeți.

Texte și pretexte

„Socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, zice un proverb românesc. E valabil și în acest caz. Toate erau planificate în cel mai mic detaliu. Aproape toate. Se spera că nu vor apărea schimbări neprevăzute, ce să strice planurile unei seri reușite. De-altminteri, nici nu apar. Scuzele pe care prietenii le găsesc, sunt de-a dreptul puerile, forțate. Artificialul lor se vede din modul în care sunt structurate. Nu și-a găsit omul vreme să-ncerce boii achiziționați de curând decât la ceas de seară. Cel cu țarina, nu putea nici el să mai aștepte până a doua zi, iar cel cu femeia.... No comment! Cei doi își doreau atât de multă intimitate, încât nu puteau veni amândoi la masa prietenului. Gurile pornite pe cârcoteală, ar putea chiar găsi în acest pasaj puternice similitudini între jalnicele scuze ale acestor oameni și cele pe care și le găsesc mulți dintre creștinii declarați, în a-și justifica absența regulată de la slujbele Bisericii.

Minciuna și furia

Ceea ce stârnește furia organizatorului cinei e nu atât refuzul, ci modul în care este formulat acesta, în fiecare caz. Se vede de la o poștă că fiecare dintre cei poftiți se fâstâcește. Ca un copil prins c-a făcut o boacănă, ce-și caută o minciună salvatoare. Iar gazda nu e proastă! Spumegă de mânie. Cum toate sunt gata, evenimentul trebuie să aibă loc. Cadrul rămâne același. Conținutul se modifică nițel. În furia lui, omul e milostiv. Atipică atitudine, am zice. De cele mai multe ori, omul furios, numai bonom nu este. Însă acesta decide să-și delege din nou sluga. O mână pe cale, cerându-i să-i adune pe săracii din colțurile ulițelor și să le-ngăduie astfel să-și astâmpere foamea, într-un cadru aparte. O primă razie, aduce o frumoasă colectă de oaspeți pestriți. Și totuși, mai e loc. De aceea, e dispusă cea de-a doua. Concluzia e tristă și e rostită cu durere, din străfundurile inimii: „Nici unul din bărbaţii aceia care au fost chemaţi nu va gusta din cina mea.”

Între exegeză și actualitate, sau în loc de concluzii

În decursul vremii, episodul a fost în repetate rânduri analizat, deopotrivă de către Sfinții Părinți și de către teologi mai vechi sau mai noi. Concluziile sunt aproape unanime. Pe lângă faptul că își dorește să îi atingă din nou nițel pe farisei, Hristos vorbește aici, în cheie alegorică, despre poporul ales și dezamăgirea pe care a pricinuit-o el lui Dumnezeu. Lui, căci, în cheie simbolică, mulți autori insistă că El ar fi organizatorul cinei, care ar fi o metaforă pentru părtășia cu Sine în Împărăție. În acest context, Domnul se simte lezat de repetatele refuzuri ale dragostei Sale, pe care i le aduc membrii poporului ales. De aceea, evenimentul vorbește și despre universalitatea chemării mântuitoare, ce se regăsește în creștinism. Toți, din orice colț de uliță, sunt chemați la masă. Mântuitorul sugerează prin aceasta că neamurile, pe care evreii le priveau cu dispreț la vremeea aceea, vor avea parte de chemarea  mântuitoare. Bine-ar fi să nu se-mplinească totuși sentința din concluzia istorisirii!

Dincolo de această interpretare, în ipostaza invitaților la cină, ne găsim și noi. Relația fiecărui creștin cu Dumnezeu e marcată de redundanța acestor invitații. Și adesea, de refuzurile stângace ce le însoțesc. Și dacă acelor prieteni, Stăpânul le retrage furios invitația, nouă ne-o înnoiește cu regularitate. N-ar merita, oare, măcar o dată, să zicem „da”? Potirul Cinei Domnului e capabil să satisfacă orice exigențe de gastronomie sufletească și trupească. Nu mă credeți? Gustați și vedeți!