A venit la el un boier care nu-l văzuse de mult: 

– Ei, cucoane, unde ai fost vara aceasta? 

– Apoi, Înalt Preasfinţite Stăpâne, am fost în străinătate să-mi caut sănătatea. 

– Mă rog, cum se face asta, că dumneavoastră vă pierdeţi sănătatea pe aici şi căutaţi apoi s-o găsiţi tocmai în străinătate?

Se mai spunea despre dânsul că se ruga şi citea mult, mânca puţin şi în toate era foarte modest şi cumpătat. Iar timpul îl preţuia cel mai mult şi îl folosea după un program destul de riguros. Oriunde mergea, purta cu sine un ceas de masă cu sonerie şi icoana Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Blândeţea, înţelepciunea şi milostenia mitropolitului Iosif Naniescu l-au făcut cunoscut şi iubit tuturor. În sinod, la guvern, în eparhie, în Iaşi, peste tot era cinstit şi respectat. Toţi îl aşteptau, îl rugau să vorbească şi îi ascultau sfatul.

Cuvântul său atârna cel mai greu în toate convorbirile.

Cea mai mare avere a mitropolitului Iosif era o bogată bibliotecă, pe care mai târziu a donat-o personal Academiei Române. Singurele cărţi care l-au însoţit până la moarte erau Sfânta Scriptură, Ceaslovul şi Vieţile Sfinţilor.

La 26 ianuarie 1902, marele mitropolit Iosif Naniescu, acest Ioan cel Milostiv al Bisericii Ortodoxe Române, s-a mutat la Hristos, în ceata sfinţilor ierarhi, plâns de toţi săracii şi elevii din oraşul Iaşi, de toţi preoţii, călugării şi credincioşii din Moldova. În chilia lui nu s-au găsit decât doi lei!

Drept recunoştinţă, poporul l-a „canonizat”, numindu-l „Mitropolitul Moldovei, Iosif cel Sfânt”.

(Arhimandrit Ioanichie Bălan, Patericul românesc, Editura Mănăstirea Sihăstria, p. 482)