† Dr. Irineu,

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOPUL CRAIOVEI ȘI MITROPOLITUL OLTENIEI

PREACUCERNICULUI CLER,

PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,

PREAIUBIȚILOR CREDINCIOȘI DIN ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI,

HAR, MILĂ ȘI PACE DE LA MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS, IAR DE LA NOI PĂRINTEȘTI BINECUVÂNTĂRI

Preacuvioși și Preacucernici Părinți,

Iubiți frați și surori în Domnul,

Hristos a înviat!

Taina mântuirii noastre se desăvârșește în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos. În acest mister se află lucrarea răscumpărării noastre care iradiază asupra a tot ceea ce este în noi și în lume, dând un nou sens existenței făpturilor. Astfel, Joia Sfântă și noaptea întunecată a Muntelui Măslinilor, spre care Domnul Hristos iese împreună cu ucenicii Săi, fac parte din suferința și singurătatea Celui Ce S-a făcut om pentru ridicarea noastră din robia diavolului. Mântuitorul a mers totdeauna în viața Sa pământească în întâmpinarea Crucii și a Învierii Sale din morți. În durerea Sa, El a cuprins tot răul din lume și a rezumat toate formele răutății omenești: trădarea lui Iuda, tăgăduirea Apostolului Petru, acuzarea în fața Sinedriului și încredințarea în mâinile păgânilor pentru a fi judecat ca un răufăcător. Aceste evenimente au purtat în ele taina iubirii negrăite a lui Dumnezeu-Tatăl pentru lume, cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.[1]

Domnul nostru Iisus Hristos a mers, deci, prin moarte spre Înviere alungând întunericul depărtării oamenilor de Dumnezeu. Întunericul înseamnă lipsă de comunicare, o situație în care oamenii nu se văd unii pe alții. Este un simbol al neînțelegerii și al păgubirii adevărului. Este spațiul răului, care se ascunde de Lumină pentru a putea să se dezvolte. Mântuitorul Însuși, în acest loc al răului, a lucrat mântuirea noastră. El este lumina și adevărul, comunicarea, curăția și bunătatea. Mergând spre moarte, El intră în noaptea existenței noastre pentru a alunga întunericul și pentru a inaugura o nouă zi a luminii lui Dumnezeu în istoria omenirii, Ziua Învierii. Mai înainte, Domnul slavei, în Grădina Ghetsimani, a vorbit cu Tatăl ca Fiu iubit al Său. El a dorit, în acest moment de răscruce, să-i aibă aproape pe Apostolii Săi: Petru, Iacob și Ioan. I-a ales pe acești trei ucenici pentru că aveau experiența Schimbării la Față și au cunoscut, dincolo de istorie, comuniunea Mântuitorului cu Drepții: cu Moise și Ilie. Au auzit cum El vorbea cu amândoi prorocii despre „ieșirea Sa din această lume”. Așadar, Răstignirea Domnului ajunsese să fie cu adevărat o dramă istorică ce trebuia să se împlinească definitiv pentru mântuirea lumii. Evident, prin această Jertfă, Mântuitorul ne-a descoperit pasul esențial al ieșirii noastre din robia diavolului și înaintarea noastră spre libertate și spre o viață nouă. Din păcate, omenirea în acele momente L-a părăsit pe Creatorul și Salvatorul ei, cerând în locul Lui un ucigaș nelegiuit, pe Baraba. Și ucenicii, a căror apropiere a căutat-o Domnul Hristos în acel ceas de suferință extremă, au adormit repede.

Totuși, chiar cuprinși de somn, ei au auzit câteva din cuvintele Mântuitorului și au observat ceva din atitudinea Sa. Din acea noapte, ucenicii nu vor uita niciodată că Domnul Hristos Îl numea pe Dumnezeu „Tată”. Acest cuvânt afectuos, al intimității casnice și al încrederii nezdruncinate, era cuvântul pe care nimeni nu îndrăznea să-l adreseze lui Dumnezeu. Cuvântul „Tată” face parte din limbajul Celui Care este într-adevăr Fiul Tatălui, al Celui Care Se află în comuniune cu Dumnezeu, în cea mai profundă intimitate de Ființă și de iubire cu El. Tatăl nu L-a părăsit pe Fiul Său în moarte, ci I-a „dăruit Lui nume, care este mai presus de orice nume; ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu-Tatăl”.[2]

Preaiubiți frați și surori,

Învierea Domnului reprezintă locul de întâlnire între Dumnezeu Cel milostiv, Care a venit în lume să ne mântuiască, și omul păcătos, supus morții și stricăciunii. În derularea acestui proces, pe Golgota s-a dat lupta între credința în Dumnezeu și iubirea de sine a omului. Cei care treceau pe lângă Mântuitorul pironit pe Cruce rosteau cuvinte de ocară, acuzându-L pe nedrept, iar Domnul cerea de la Tatăl iertare pentru ei. Desigur, biruința lui Dumnezeu n-a întârziat, căci prin Cruce a venit bucurie la toată lumea, milostivirea Sa coborându-se peste toți oamenii, chiar și peste cei care L-au defăimat și L-au răstignit. Domnul, prin Cruce, a izvorât iertarea și a renăscut iubirea frățească. Mâinile Lui pironite pe lemn au deschis o viață nouă în care, de intră cineva, nu mai este arătat cu degetul pentru faptele sale, ci îmbrățișat ca fiu iubit al Său. Astfel, prin iubirea Sa până la moarte, Mântuitorul Iisus Hristos a stins ura și a învins nedreptatea. Iubirea Lui fără margini a făcut loc și celui asuprit și marginalizat, deschizându-i calea întru cunoașterea deplină a Tatălui. De acum înainte, prin Înviere, tot omul are posibilitatea să-L cunoască pe Dumnezeu așa cum este El cu adevărat. El este Bunătatea absolută în care putem avea încredere, pentru că El poate totul.[3] El este Cel atotputernic întru Care suntem ridicați din amenințarea puterii răului la recunoașterea Dumnezeirii, cu încrederea că El învinge totul: iadul și moartea.

Biruind forțele întunericului, Domnul nostru, Cel înviat din morți, Și-a întins privirea, în nopțile răului, alungând urâțenia întregii minciuni diavolești. Ca Unul Care este Preacurat și Preasfânt, El biruiește prin Crucea și Învierea Sa răul din această lume, care se revărsase asupra Lui. Cuprinzându-ne în Jertfa și Învierea Sa, Domnul ne-a chemat la momentul unirii cu El în dragoste. Prin aceasta, El ne-a arătat că dorește să venim la Tatăl. Întrebarea este dacă și noi Îl dorim cu adevărat? Există oare înlăuntrul nostru râvna sfântă prin care să devenim una cu El? Sau suntem indiferenți, distrați, plini de alte preocupări pământești? Sfântul Grigore cel Mare, Episcopul Romei, într-una din omiliile sale, se întreba: „Ce fel de persoane sunt acelea care vin fără haină de nuntă? În ce consistă această haină și cum se obține?” Răspunsul său este: „Cei care au fost chemați și vin au într-un fel credință. Credința le-a deschis ușa. Însă le lipsește haina iubirii. Ca atare, cel care trăiește credința nu ca iubire nu este pregătit pentru nuntă și este scos afară”.

Dreptcredincioși creștini,

Adevărata bucurie, care nu piere niciodată, se dobândește numai prin Crucea și Învierea Domnului Iisus Hristos. Acesta este un paradox, dar și o mare realitate. Noi ne înșelăm când ne imaginăm că bucuria sau fericirea înseamnă a nu avea necazuri și greutăți, a poseda cât mai multe bunuri materiale, a ne împlini plăcerile simțurilor sau a avea o poziție socială cât mai înaltă. Trebuie însă să știm că așa-zisa „fericire” de pe urma bunurilor lumii acesteia este foarte înșelătoare și de scurtă durată. Din păcate, cei mai mulți oameni caută astăzi doar această fericire pământească și uită cu totul de bucuria cerească spre care năzuiește sufletul omului. „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă”[4], ne zice Mântuitorul Iisus Hristos. Prin urmare, bucuria adevărată și fericirea netrecătoare le primim numai de la Dumnezeu și numai atunci când Îl punem pe El pe primul plan al vieții noastre. Dacă în fiecare zi ne vom încredința viața lui Dumnezeu și ne vom ruga cu credință, punându-I înainte necazurile pe care le avem, vom simți în sufletul nostru nu numai curajul și puterea de a învinge suferințele vieții, ci și bucuria care nu este pământească, ci cerească. Firește, Mântuitorul Iisus Hristos ne-a dat această posibilitate să fim fericiți în lumina Învierii Lui. Tocmai pentru aceasta, vă îndemn să vă apropiați mai mult de Domnul Cel răstignit și înviat pentru păcatele noastre. El a înviat și ne-a dăruit viață veșnică. Iertarea și harul Lui ne vor da putere să fim uniți în credință, iubire și frățietate. Atunci când vom fi mai ispitiți de cel rău să urmăm cugetul lumii, să ne amintim de cuvintele Lui: „Cine va voi să-și scape sufletul îl va pierde, iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și pentru Evanghelie, acela îl va scăpa”.[5] De bună seamă, ceea ce în ochii oamenilor este o pierdere, pentru cei credincioși este comuniune în iubire cu Dumnezeu. De asemenea, Mântuitorul ne cheamă să ne curățim simțirile și să vedem pe cei care sunt în suferință și în durerile vieții pentru a-i ajuta și mângâia. Cu cât vom fi mai alipiți de Domnul Iisus Hristos, cu atât vom fi mai deschiși spre frații și surorile noastre în credință. Aproapele nostru va fi calea pentru a ne salva pe noi înșine din necazurile prin care trecem în această epidemie. Așadar, să păstrăm în inimă cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Dacă este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva servitor înțelept, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata”. Domnul să ne ajute să mergem împreună pe calea Învierii și iubirii, pentru a fi martori credibili ai Dumnezeului Celui viu.

Hristos a înviat!

Adevărat a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Dr. Irineu

Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei

[1] Ioan 3, 16.

[2] Filipeni 2, 9-11.

[3] Marcu 14, 36.

[4] Matei 6, 33.

[5] Marcu 8, 35.