Prin moartea şi Învierea Sa, Domnul Hristos ne-a eliberat de păcat prin Cruce şi ne-a chemat prin Înviere la o viaţă nouă: „precum El a înviat din morţi, prin slava Tatălui, aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii”. În afară de aceasta, Mântuitorul Hristos înviat este începutul şi izvorul învierii noastre viitoare, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Dar acum Hristos a înviat din morţi, fiind începătură (a învierii) celor adormiţi. Că de vreme ce printr-un om a venit moartea, tot printr-un om şi învierea morţilor. Căci, precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia”. Dacă este adevărat că Mântuitorul Hristos ne va învia în ziua din urmă, este adevărat şi că deja am înviat cu El prin Taina Sfântului Botez. Deci, „fiind îngropaţi împreună cu El prin botez, cu El am şi înviat prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, Cel Ce L-a înviat pe El din morţi”. Şi pentru că suntem în comuniune de iubire cu Domnul slavei prin Botez, participăm de acum la viaţa Lui prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Lui. Aşadar, datorită morţii şi Învierii Mântuitorului, viaţa noastră se schimbă, dar nu se pierde, deoarece cu moartea, sufletul este despărţit de trup, dar în înviere Dumnezeu va da din nou viaţă nestricăcioasă trupului nostru, reunindu-l cu sufletul nostru, pentru ca să se bucure împreună de fericirea veşnică în ceruri.

Iubiţi fii şi fiice duhovniceşti,

Învierea Mântuitorului Iisus Hristos a operat o mare transformare în sufletele ucenicilor Săi. Sentimentele pe care aceştia le-au trăit sunt subliniate de Sfinţii Evanghelişti pornind din seara zilei Învierii, când Sfinţii Apostoli erau încuiaţi în casă de frica iudeilor. Teama le cuprinsese inima şi îi împiedica să meargă în întâmpinarea vieţii care a izvorât din mormânt. După cum au văzut sau au fost încunoştiinţaţi, Învăţătorul nu mai era printre cei morţi. Totuşi amintirea pătimirilor Sale alimenta incertitudinea în Învierea Sa. Cu toate acestea, Domnul îi avea la inimă urmând să le împlinească promisiunea pe care le-o făcuse în timpul Cinei celei de Taină: „Nu vă voi lăsa orfani, voi veni la voi”. Această stare de teamă şi frică se schimbă radical odată cu venirea Domnului la ei, în încăperea în care se aflau închişi de frica iudeilor. El intră, deşi uşile erau încuiate, stă în mijlocul lor şi le zice: „Pace vouă!”. Din acel moment, acest salut obişnuit capătă o nouă semnificaţie şi produce o schimbare interioară radicală. El devine salutul pascal care îi face pe ucenici să treacă de la frică la bucurie şi iubire. Pacea pe care o aduce Mântuitorul este darul mântuirii, promis cu ceva timp înainte: „Pace vă las vouă, pacea Mea dau vouă. Eu nu v-o dau aşa cum o dă lumea. Să nu se tulbure inima voastră, nici să nu se teamă”. Deci, de la Înviere El dăruieşte această pace în plinătatea şi diversitatea ei. De acum pacea Domnului devine izvor de bucurie pentru credincioşi şi certitudinea că putem trăi în iubirea lui Dumnezeu. După acest salut, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor rănile de la mâini şi de la coastă, semne a ceea ce a fost şi ceea ce niciodată nu se va mai şterge. Proba rănilor arată efectiv că umanitatea Sa biruitoare va rămâne până la sfârşitul veacurilor „rănită”. Din perspectiva acestei jertfe, gestul de iubire al Mântuitorului are scopul de a întări pe ucenici în noua viaţă dăruită de Înviere. El este Domnul, Care acum trei zile a fost pironit pe cruce şi acum este printre ai Săi ca Persoană reală. Ucenicii, în lumina strălucitoare a Paştelui, în întâlnirea cu Cel Înviat, înţeleg fără să le explice cineva sensul mântuitor al pătimirii şi morţii Sale. Totodată, cu această înţelegere, ei trec de la tristeţe şi de la frică la bucuria deplină. Chiar tristeţea şi rănile devin izvor de bucurie şi iubire pentru Învăţătorul lor. Astfel, bucuria care se naşte în inimile Apostolilor izvorăşte din faptul că „Îl văd pe Domnul”. Mântuitorul din nou le spune: „Pace vouă!” arătându-le că de acum pacea este un dar pe care Cel Înviat îl oferă prietenilor Săi iubiţi, dar şi o obligaţie de a o transmite fraţilor în credinţă. Această pace, dobândită de Mântuitorul Hristos prin Sângele Său, este pentru întreaga Biserică cea mai mare împlinire în iubirea Mântuitorului. De atunci ucenicii o vor duce în toată lumea, cum le-a poruncit Domnul: „Aşa cum M-a trimis Tatăl, aşa vă trimit şi Eu pe voi”. Deci, Mântuitorul, după ce le-a dat pacea Sa, îi trimite în lume pentru a transforma lumea cu harul iubirii Sale. El a împlinit lucrarea Sa în lume, iar acum le revine Apostolilor să semene în inimile oamenilor credinţa pentru ca Tatăl, cunoscut şi iubit, să-i adune pe toţi fiii Săi care sunt cuprinşi în dragostea Sa. Domnul ştia că în sufletele ucenicilor Săi mai era încă multă teamă, de aceea a suflat asupra lor harul Învierii ca să-i reînnoiască în Duhul Sfânt. Acest suflu al iubirii este semnul noii creaţii în Duhul Domnului, Care purcede de la Tatăl. Apoi, cu trimiterea în misiune a Apostolilor se inaugurează drumul în lume al oamenilor care cred în Mântuitorul Hristos, ca Domn şi Dumnezeu, popor care mărturiseşte adevărul Învierii.

Dreptmăritori creştini,

Jertfa Mântuitorului ne învaţă că acest drum care ne duce spre Împărăţia cerurilor trece printr-un moment anticipat de lumină care ne ajută să privim spre pătimirea Lui cu ochii credinţei. Desigur, e o experienţă a suferinţei, dar e şi o dulce pătimire pentru că este o taină a iubirii extraordinare a lui Dumnezeu; este ieşirea definitivă spre lumină care ne deschide poarta spre biruinţa răului şi libertatea mântuirii. Pentru a rămâne statornici în dragostea Lui avem nevoie de credinţă şi de nevoinţă pentru că numai în felul acesta dobândim de la Dumnezeu convingerea că nu ne va uita niciodată. El este mai presus de noi şi este capabil să ne salveze cu pute­rea Sa. În acelaşi timp, este aproape de poporul Său şi prin interme­diul Fiului Său, Mântuitorul Iisus Hristos, a voit să-Şi stabilească locuinţa Sa printre noi. Deci, „dacă vom rămâne în cuvântul Său, spune Domnul, vom fi cu adevărat ucenicii Săi şi vom cunoaşte adevărul, iar adevărul ne va face liberi”. Ei bine, tocmai acum în Sfânta Evanghelie din noaptea Paştelui, Mântuitorul Hristos este proclamat ca Singurul Care poate să ne arate adevărul şi să ne dea adevărata libertate. Vestea acestei minuni a provocat rezistenţă şi nelinişte printre contemporanii Săi care doreau să-L omoare. Deşi Mântuitorul cunoştea intenţiile lor, totuşi i-a îndemnat să creadă şi să rămână în Cuvântul Său, pentru a cunoaşte adevărul care răscumpără şi mântuieşte. Deşi adevărul specific fiinţei umane presupune libertatea autentică, cu toate acestea, mulţi preferă min­ciuna şi evitarea lui. Unii, ca Ponţiu Pilat, iau în derâdere obligaţia de a putea cunoaşte adevărul, negând necesitatea de a trăi în adevăr şi de a-l proclama. Aceas­tă atitudine produce o schim­bare gravă în sufletul omului, făcându-l întunecat, fără de lumină şi închis în sine însuşi. Mai există unii, tot atât de departe de credinţa în Mântuitorul Hristos, care interpretează adevărul după cum consideră ei. Acest păcat îi duce la iraţionalitate şi la fanatism, motiv pentru care se închid în „adevărul lor” şi încearcă să-l impună altora cu teroare. Aceştia sunt ca aceia care, orbiţi de răutate, văzându-L pe Mântuitorul Iisus Hristos lovit şi sângerând, strigă înfuriaţi: „Răstigneşte-L!”. În realitate, aceştia acţionează în mod iraţional neputând niciodată să ajungă ucenici ai Mântuitorului Iisus Hristos. Credinţa şi raţiunea sunt necesare şi complementare în căutarea adevărului. Dumnezeu l-a creat pe om cu o vocaţie înnăs­cută la adevăr şi pentru aceasta l-a înzestrat cu raţiune. Desigur, nu iraţionalitatea, ci dorinţa de adevăr e ceea ce promovează credinţa creştină. Fiecare fiinţă umană trebuie să scruteze adevărul şi să opteze pentru el atunci când îl găseşte, chiar şi cu riscul de a înfrunta sacrificii. Deci, în adevărul Învierii Domnului descoperim fundamentele vieţii morale, obligaţiile şi drepturile faţă de căsătorie, familie şi societatea în care trăim. Acest patrimoniu moral este acela care ne apropie de Dumnezeu şi de cei din familia şi patria noastră. [...]

Preaiubiţi părinţi, fraţi şi surori,

Astăzi, deşi avem atâta libertate, creşte mereu în jurul nostru un anumit deşert spiritual. Uneori avem senzaţia, izvorâtă din evenimentele pe care le trăim în fiecare zi, că lumea nu merge spre construirea unei comunităţi mai fraterne şi mai paşnice; înseşi ideile de progres şi de bunăstare îşi arată şi umbrele lor. În pofida măreţiei descoperirilor ştiinţei şi a succeselor tehnicii, astăzi omul nu pare să fi devenit mai liber, mai uman; rămân atâtea forme de exploatare, de manipulare, de violenţă, de samavolnicie, de nedreptate… Apoi, un anumit tip de cultură ne-a educat ca să ne mişcăm numai în orizontul lucrurilor materiale care se fac la întâmplare şi fără raţiune, să credem numai în ceea ce putem vedea cu ochii şi atinge cu propriile mâini. Aceste fenomene au crescut numărul celor care se simt dezorientaţi, străini şi, căutând să meargă numai pe o direcţie orizontală spre realitate, sunt disponibili să creadă în cu totul altceva decât în adevărul Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Confruntaţi cu această realitate, fiecare poate să-şi pună câteva întrebări fundamentale: Ce sens are faptul de a trăi? Există un viitor pentru om, pentru noi şi pentru noile generaţii? În ce direcţie trebuie să orientăm alegerile libertăţii noastre pentru un rezultat bun şi fericit al vieţii? Ce anume ne aşteaptă dincolo de pragul morţii? Din aceste întrebări cu neputinţă de evitat reiese clar că lumea planificării de astăzi, a calculului exact şi a experimentării matematice, într-un cuvânt cunoaşterea ce vine din ştiinţă, deşi este importantă pentru viaţa omului, nu este suficientă de una singură. Constatăm că în jurul nostru în fiecare zi, din păcate, mulţi rămân indiferenţi sau refuză să primească această vestire a Învierii şi a vieţii de dincolo. La sfârşitul Evangheliei sale, Sfântul Marcu consemnează cuvintele Mântuitorului, Care spune: „Cine va crede şi va fi botezat se va mântui; iar cine nu va crede se va osândi”, adică se va pierde pe sine însuşi. Deci, încrederea în lucrarea Duhului Sfânt trebuie să stimuleze mereu pe om să meargă pe calea mântuirii şi a vieţii veşnice. Subliniem faptul că credinţa adevărată şi iubirea sunt daruri ale Mântuitorului Dumnezeu, Cel răstignit şi înviat, fiind acte profund libere şi umane. Aceste virtuţi nu sunt contrare libertăţii şi raţiunii omului, ci, dimpotrivă, le implică şi le înalţă, într-o ieşire din sine, din propriile sentimente, din propriile planuri raţionale, pentru a se încredinţa întru totul lucrării harice a lui Dumnezeu, Care ne indică drumul pentru adevărata libertate şi adevărata iubire. Deci, a crede şi a iubi pe Dumnezeu înseamnă a te încredinţa în toată libertatea şi cu toată iubirea purtării de grijă a Lui, aşa cum s-a încredinţat Preasfânta Fecioară Maria planului lui Dumnezeu de mântuire a lumii.

Iubiţi părinţi, fraţi şi surori,

În această noapte sfântă de Înviere, Mântuitorul ne cheamă să vestim tuturor că este viu şi trăieşte. Dacă Învierea Sa a schimbat mersul omenirii, de la moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, va intra şi în viaţa noastră să ne lumineze şi să meargă împreună cu noi. El ne dă vestea Învierii în toate locurile unde trăim, unde mormântul a avut ultimul cuvânt şi unde pare că moartea a fost unica soluţie. Având această credinţă, vă îndemnăm să mergeţi la casele dumneavoastră şi la cei dragi şi să le arătaţi tuturor că Domnul este viu şi vrea să învieze în noi. Să nu ne arătăm trişti şi neîncrezători, că tocmai acolo unde am înmormântat nădejdea El vine şi ne dă speranţa mântuirii. Dacă am îngropat demnitatea şi iubirea în disperare şi tristeţe, Mântuitorul vine, ne trezeşte la viaţă şi ne oferă iubirea Sa. Trebuie numai să mergem la El şi să ne lăsăm surprinşi de noutatea pe care numai El ne-o poate da.

Dorim ca Sfintele Sărbători de Paşte să vă aducă tuturor pace şi bucurie, sănătate şi mântuire, adresându-vă totodată salutul pascal: Hristos a înviat!

Al vostru către Hristos Domnul rugător şi de tot binele doritor,

† Irineu
Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei