Irod are să caute Pruncul să-l ucidă... (Matei 2, 13-23)

Un Iisus ce fuge pentru a nu fi ucis, fragil și firav ca orice prunc al lumii noastre, dărâmă idolii. Înmoaie inimi de tâlhar. Înflorește merii. Ce nu vedem astăzi? Care e meteahna lumii în care trăim de continuăm să-l umilim și să-l jignim pe Iisus și Maica Sa?

Din clipa în care a auzit că Iisus se naște în Betleem, Irod turbează. Ca orice dictator care-și simte amenințată poziția de un rege nou. Chiar crede că Pruncul ce se naște în Cetatea lui David – pentru prietenii atotștiutori Betleemul chiar nu era o comunitate fără perspective ori fără istorie – îi va voi nenorocitul său scaun de rege așezat politic în planul jocului pe care Imperiul Roman îl făcea în vremea aceea în Orient. Cel care-și ucisese fiii să aibă liniște în domnie ucide și toți copiii de la doi ani mai în jos din hotarele Betleemului pentru a-și asigura acel soi de liniște pe care numai mintea bolnavă a unui dictator o putea închipui: liniștea prin teroare. Magii îl înfuriaseră. Nu se mai întorseseră prin Ierusalim să „raporteze” descoperirea Pruncului. E semn că dincolo de efortul urmării stelei către Răsărit dispuneau de intuiție, de darul de a intui în Irod gândul ucigaș. Și tot intuiție se vădește când Dumnezeu alege pe Iosif, cel despre care am povestit în meditația săptămânii trecute, drept om-înger păzitor Pruncului. Primind cuvânt în vis, Iosif, de-acum înțelepțit asupra nașterii Pruncului – mult mai mult decât contemporanii noștri de azi – ia pe acesta și pe mama Lui și fuge în Egipt. Nici azi nu ar fi o fugă ușoară dinspre Betleem spre țara lui Faraon. Mai ales că, în memoria colectivă a evreilor, țara spre care fuge Iosif cu Iisus nu este tocmai una cu amintiri frumoase. Captivi, sclavi în cel mai adevărat sens al cuvântului, a fost nevoie de intervenția lui Dumnezeu pentru ca poporul lui Israel să fie slobozit – trecând prin Marea Roșie, despărțită cu toiagul de către Moise prin lucrarea lui Dumnezeu – trecând de la robie la libertate. Iar acum libertatea Celui venit în Numele Domnului este prigonită de un rege israelit și menținerea ei obligă la fugă în Egipt, spațiul robiei ce părea fără sfârșit. Atent la cuvântul profeților, Matei Evanghelistul găsește în această fugă și apoi chemare a Fiului lui Dumnezeu din Egipt împlinirea cuvintelor din cartea Numeri (24, 8) și cartea profetului Osea (11, 1) care consemnează cuvintele: „Din Egipt am chemat pe Fiul Meu”. Legând în secole chemarea Poporului lui Israel – Fiul lui Dumnezeu în mod comunitar – cu Iisus Hristos – Fiul lui Dumnezeu Întrupat, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.

Ce înțelegeau cei de atunci prin descrierea făcută de Matei și ne scapă azi? E simplu. Oamenii celei dintâi lecturi a acestui text știau Scripturile, nu speculau cu ele. Știau că Iisus Hristos nu va reprezenta doar pentru ei o realitate, ci era Dumnezeu, dincolo de toate celelalte cuvinte ale rostirii lor. Sigur că fuga în Egipt face din Hristos, de exemplu, un prototip al tuturor expaților plecați în căutarea siguranței vieții. Dar nu e doar atât. Este una dintre trăsăturile vieții Sale. Plecarea Sa se încheie fericit. Cu o revenire în cetatea Nazaretului. Efort de relocare a unui expat, de reinserție socială a unei familii venite din diaspora iudee? Da. Dar și o întoarcere Acasă – Iosif era încă în viață, iar viața lui se dusese în satul Nazaret, în comunitatea de tâmplari de acolo. Venirea în Nazaret, după moartea sângerosului Irod, dar cu ochii mijiți și spre Arhelau – fiul aceluia, care domnea în Iudeea – arată o dată în plus că Iisus ca Domn și Dumnezeu se întrupează în istoria noastră, pentru mântuirea noastră. Nu vine nici din întâmplare și nici într-un joc al hazardului. Nu vine într-o istorie particulară, într-un soi de rezervație christică, într-un laborator de mântuire. Ci vine în mijlocul oamenilor. Nu ocolește pericolele, ci le înfruntă. Magii și Iosif îi sunt păzitorii dintâi ai vieții Sale. Iar ceea ce-i unește este inteligența, curajul, fidelitatea asumării Pruncului. Asemeni Maicii Domnului. Care nu predă Pruncul altor părinți pentru a-L crește, nu se ascunde nicio clipă spunând că n-ar fi Maica sa. Nici atunci și nici astăzi. Când este cel puțin la fel de neînțeleasă ca atunci. Toate personajele-bărbați ale acestei drame, care se implică în susținerea celor dintâi zile pe care le are de împlinit Pruncul pe pământ – vor dispărea. Magii nu mai apar. Iosif o singură dată va mai fi prezent, pe când suindu-se la Ierusalim, după obiceiul sărbătorii, la sfârșitul acelor zile de praznic, Copilul Iisus a rămas în Ierusalim și părinții Lui nu știau (Luca 2, 43). Hristos rămâne însoțit de Maica Domnului să înfrunte o lume deloc comodă. Întruparea Sa nefiind un moft, cum pare unora, ci o atentă împlinire a voinței Tatălui Ceresc la plinirea vremii (Galateni 4, 4).

Din fuga aceasta în Egipt, pe care o prăznuim în prima Duminică după Nașterea Domnului, Tradiția păstrează o serie de momente și personaje care vor marca istoria vieții Mântuitorului. Tălharii care încearcă uciderea lui Iisus și a Părinților Săi – unul dintre tâlhari îl cumpără efectiv cu 30 de arginți și va fi regăsit de Hristos în temniță, cu o zi înainte de Răstignire, fiind cel care va fi pomenit apoi drept tâlharul pocăit. Înflorirea unui măr pentru a oferi Maicii hrană îndulcită și dăruitoare de izvor laptelui din care se hrănește Iisus. Sunt doar două din multele episoade ce însoțesc această fugă în Egipt. Dar unul din episoade rămâne extrem de important în contextul vieții noastre de astăzi. Tradiția ne spune că, intrați într-o cetate egipteană, idolii ce alcătuiau conținutul templului comunității aceleia s-au dărâmat prin cutremurare. Căderea idolilor dinaintea prezenței Dumnezeului celui Viu ar trebui să ne pună pe gânduri până astăzi. Un Iisus ce fuge pentru a nu fi ucis, fragil și firav ca orice prunc al lumii noastre, dărâmă idolii. Înmoaie inimi de tâlhar. Înflorește merii. Ce nu vedem astăzi? Care e meteahna lumii în care trăim de continuăm să-l umilim și să-l jignim pe Iisus și Maica Sa? Poate că nu vrem să recunoaștem, dar El este încă pericol pentru Irozii nebuniei politice. Încă mai face obiectul negoțului între tâlhari. Iar idolii născuți în templele noastre virtuale – libertăți, comunicare, mediere valorică, augmentare a drepturilor fără resort moral – sufocă scâncetul de bunăvoință prin care Pruncul transmite lumii că o iubește. Că nu a venit să facă niciun soi de concurență minților noastre, ci doar să le lumineze. Că nu vrea moartea păcătoșilor, ci să se îndrepte și să fie vii. Pentru viața noastră a venit. Pentru ca viața noastră să poată înfrunta irozii. Pentru ca viața noastră să aibă sens și în întoarceri, nu doar în fugi.

 

Sursa: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie