“…părinţii noştri ne-au spus nouă” (Psalmul 43, 1). Ascultaţi cuvintele acestea, voi toţi. Vouă vă spun, celor cărora nu vă pasă de copiii voştri, celor ce le treceţi cu vederea cântările diavoleşti pe care le cântă şi celor cărora nu vă pasă de pildele din Scripturile dumnezeieşti. Copiii din Biblie nu erau aşa. Îşi petreceau viaţa istorisind faptele de seamă ale lui Dumnezeu, şi câştigul lor era îndoit. Ascultând istoriile Bibliei, tinerii asupra cărora se revărsa deja iubirea şi bunătatea lui Dumnezeu deveneau şi mai buni, amintindu-şi câştigul pe care-l aveau din felul lor de viaţă. Copiii lor ajungeau, la rândul lor, să-L cunoască din aceste pilde pe Dumnezeu şi erau îndemnaţi să imite virtutea părinţilor lor. Cărţile lor erau doar aceste istorii auzite din gura părinţilor. Învăţau tot ce aveau nevoie doar din ele, căci nimic nu era mai folositor şi mai plăcut pentru ei decât aceste pilde.

Dacă, de obicei, cei ce ascultă poveşti îşi petrec plăcut timpul, cu atât mai mult cei ce ascultă astfel de pilde au parte de cea mai mare binecuvântare. Pentru ei istoriile despre Dumnezeu sunt cea mai mare binefacere, fiindcă le dau putere, înţelepciune, prudenţă, plăcere şi, pe lângă toate acestea, le deşteaptă mintea şi sufletul şi îi fac mai buni. A asculta întâmplări este acelaşi lucru cu a le vedea cu proprii tăi ochi. Tinerii aceştia le ascultau de la părinţii lor care fuseseră martori la evenimente, care le văzuseră cu ochii lor şi le transmiteau mai departe urmaşilor prin viu grai. Deşi nu fuseseră de faţă la întâmplări, le credeau tot atât de mult ca şi cum le-ar fi văzut ochii lor.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Părinţii şi educarea copiilor, Editura Agapis, 2010, pp. 12-13)