Părintele Doru Vasile Gârboan s-a născut în anul 1982 în localitatea Zalău, județul Sălaj. După absolvirea cursurilor Seminarului Teologic „Sfinții Trei Ierarhi” din localitatea natală (2001) și pe cele ale Facultății de Teologie Ortodoxă din Oradea, este hirotonit preot (2005) de către Preasfințitul Părinte Petroniu, Episcopul Sălajului. Vreme de peste doi ani slujește comunitatea românilor ortodocși din Bocșița. Din 2008 devine slujitor al Bisericii „Sfântul Arhidiacon Ștefan” din Zalău și Coordonatorul Departamentelor de Asistență Socială și al Activităților cu Tineretul din cadrul Protopopiatului Zalău. Însă Domnul Hristos a dorit ca părintele să facă muncă de apostolat pe tărâm italian, fapt pentru care în luna decembrie a anului 2010 este numit preot al românilor din Faenza, Protopopiatul Emilia Romagna. Peste doi ani (2012) Preasfințitul Părinte Siluan îl trimite păstor al creștinilor din micuța, dar cocheta, localitate Imola, unde se află și în prezent. Din anul 2011 este și Consilier al Departamentului pentru Tineret al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.

Sfântul Ioan Gură de Aur, într-una din omiliile sale spune: „educarea copiilor este cea mai însemnată dintre arte”. Reflectând asupra acestui cuvânt al marelui ierarh antiohian și raportând-l la românii din diaspora, care credeți că este poziția pe care trebuie să o aibă creștinii, în special cei din Italia, în ceea ce privește educația religioasă a copiilor?

Marele orator antihoian spune foarte bine, și ce cuvânt al Sfântului Ioan Hrisostom nu s-ar potrivii lumii în care trăim? În ceea ce privește diaspora și condițiile de aici, consider că în primul rând noi, părinții, ar trebui să le acordăm copiilor mai mult timp.

Mereu să ne întrebăm de ce trudim și pentru cine muncim? Și să ținem cont de faptul că munca nu este totul!

Apoi trebuie să le dăm ascultare sau, altfel spus, timp să ne vorbească. Zilele trecute am stat de vorbă cu un părinte care îmi povestea că are un fiu adolescent care este din ce în ce mai neascultător. Însă făcând anamneza vieții lor de familie, ne-am dat seama împreună că atunci când copilul era mic îi spunea: „tată hai în parc, hai să ne jucăm, hai să facem cutare!”, tatăl îi răspundea: „măi copile lasă-mă că nu am timp...!”. Ei, aceleași vorbe le întoarce copilul astăzi, după atâția ani: „tată lasă-mă cu astea că nu am timp de tine...!”. Trebuie să ne facem timp, ca părinți, să-i ascultăm. Cred că relația cea mai sănătoasă la vremea adolescenței, nu trebuie să se reducă doar la aceea de părinte-copil, ci și la cea de prieten-prieten. În cazul în care nu procedăm întocmai, copiii noștri merg să-și destăinuie temerile, fricile, bucuriile sau visele lor, altor prieteni ai străzii. Prieteni care nu cred că sunt la fel de bine intenționați și de înțelepți cum sunt părinții.

Nu în cele din urmă, în contextul diasporei, copilul trebuie adus la Biserică poate mult mai mult decât în țară. De ce? Dacă, în țară, un copil nu este dus la Biserică, totuși el crește și se formează într-un cadru în care prezența bunicilor, a mătușilor, a familiei lărgite, chiar dacă nu acum, dar mai târziu îl pot angrena într-un drum firesc prin care el să intre într-o normalitate a vieții de creștin și de român. În schimb în Italia, sau în orice altă țară din diaspora, dacă tânărul nu este dus la Biserică, el pierde două mari valori: în primul rând, identitatea lui creștină și apoi cea românească. La botez, de multe ori le spun părinților să-și crească copiii românește, pentru că italieni nu vor putea fi niciodată. Și dacă noi nu-i creștem români, ei vor fi fără rădăcini.

În legătură cu această problemă, am sesizat că de multe ori tinerii din Italia când ajung la adolescență au o criză de identitate deoarece se cred italieni, însă în esență ei sunt români, cu trăire şi simţire specifică poporului nostru.

Gândiți-vă că, această criză existențială, tânărul o resimte mult mai devreme, încă din timpurile copilăriei. În sânul familiei, el este român, trăind o realitate specifică şi proprie familiei sale româneşti; însă, când părăsește casa părinţilor, intră într-o altă lume ce îi propune un alt mod de a fi, de a trăi, de a gândi, de a simţi și de a se raporta la viaţă. Nu de puține ori copiii noștri intră sub incidența acestor două lumi, care de multe ori se scurtcircuitează, provocând în mintea tânărului o confuzie identitară.

 Aceasta pentru că cele două lumi, la nivelul lor desigur, promovează valori total diferite și poate chiar contrare.

Cred că duhovnicul are un rol important în tratarea acestor răni!

Desigur că duhovnicia şi spovedania ajută și am mărturii aici foarte multe.

De câţiva ani organizez, cu binecuvântarea Preasfințitului Părinte Siluan, tabăra „Nu uita că ești român” a Episcopiei noastre, prilej cu care intru în contact cu copiii şi tinerii din Italia într-un cadru mai aparte, mai familial, ce îi determină să îşi deschidă sufletele. Aproape în fiecare seară, atât eu cât şi ceilalţi preoţi din echipă, avem întâlniri „de suflet” cu tinerii care îşi aştern înaintea noastră, ca slujitori ai lui Dumnezeu, toată apăsarea şi presiunea acumulată în sufletele lor. Aceasta deoarece am creat acel sentiment al apartenenței la o familie, ei având mare nevoie de un cadru în care să se regăsească şi în care să se simtă ascultați şi utili.

Adică duhovnicul are și rolul de-al integra pe tânăr în marea familie a Bisericii.

Da, să-i dea valoarea lui și să-l integreze în propria sa ființă. Știți, spuneam că întâlnirea celor două lumi, de multe ori, provoacă răni în sufletul tânărului pentru că el vrea să fie ceea ce vede în afară, dar nu reușește pentru că omul din interior are o altă plămadă, o altă finețe şi este chemat la o altă lucrare. Ei, duhovnicul tocmai această grea misiune are prin darul lui Dumnezeu; el restabilește o ordine în sufletul și-n mintea tânărului rănit. Și-n momentul când se restabilește această ordine tânărul intră în mod firesc în marea familie a Bisericii, se regăsește. Nu de puține ori în această tabără vin tineri care poartă în ei toată durerea familiei lor. Și aici cât şi în parohie, preotul, este chemat să intervină cu tact părintesc. Dacă tinerii care vin la tine supărați, tatuați, purtând pe trupurile lor, să spunem, văditele semne ale degradării lor sufletești, dacă nu-i primești și nu-i privești ca pe proprii tăi copii, ai ratat întâlnirea. Socotesc că acea întâlnire nu era rânduită de tine, ci de Dumnezeu care l-a așezat în mâinile tale să faci ceva mântuitor cu el.

Să le oferim sfaturi, pornind de la viziunea lor!

Astăzi, observăm că tânăra generație este absorbită de tehnologie. Ce credeți că trebuie să facă Biserica, familia în acest context?

În primul rând, să ne manifestăm părintește. Apoi, în al doilea rând, să nu uităm că și noi am fost tineri și să încercăm să ne amintim cum am fost noi în vremea aceea și un pic să încercăm atunci când vorbim cu ei să gândim asemeni lor, rămânând ancorați în Hristos. Ca preoți, avem o experiență, o pregătire cu care Dumnezeu ne-a înzestrat, mai multă înțelepciune și o altă viziune asupra vieții. Dacă nu pornim în rezolvarea problemelor de la viziunea lor, din start ne poziționăm pe o altă baricadă și ei ne simt, și-n momentul acela tinerii, copiii, nu mai gustă, nu se mai apropie de preot, de Biserică. Pentru că-nainte de a vedea Biserica tânărul vede preotul, iar noi suntem chemați să schimbăm viziunea tânărului din afară. Deci, trebuie să le înțelegem atitudinile și de la ele pornind, să mergem împreună pe drumul vieții, de mână. Socotesc că un om când e căzut într-o mlaștină degeaba-i dai explicații de pe mal cum să facă. Te legi cu o frânghie și te bagi după el. Și ancorat de acea frânghie care este legată în cazul nostru de Hristos, te duci și prinzi oaia cea rătăcită și o aduci cu dragoste.

Între severitate și toleranță, unde trebuie să se poziționeze preotul?

Consider că în lucrarea cu omul, indiferent de vârstă, nu putem pune niciun barometru sau șablon. În ceea ce privește relația preot-fiu/fiică duhovnicească, preotul este chemat să fie părinte înainte de toate. Să simtă iubirea ta, însă o iubire îmbinată cu severitatea, pentru că tânărul când îl iubești, chiar dacă-l cerți, el știe că o faci spre binele lui.

Cât de importantă este preoteasa în lucrarea pastorală?

În cadrul unei parohii preotul are un loc unic, pentru că lucrarea sa este unică. Însă ține de o rațiune a pastorației să cauți și să implici în această lucrare persoane care iubesc Biserica. În ceea ce privește preoteasa, în diaspora, slavă Domnului, ea este mult mai implicată decât în țară, fără a generaliza. De multe ori preoteasa este motorul sau sprijinul preotului în proiectele din parohie. Și acesta este un lucru minunat!

Ce activități aveți cu tinerii în parohie?

Facem multe întâlniri pe care le îmbinăm cu sportul, după care stăm și discutăm. Știți, le împlinim pe cele ale Martei (bucuria, sportul, voia bună, tinerețea) și apoi poposim puțin discutând ceva sufletesc. Foarte important este să știm că, ieșirea nu contează unde o faci, ci contează cum o faci! Apoi avem catehezele săptămânale, pelerinaje cu tinerii (Venezia, Roma, Bari, etc.), ateliere de creație (curs de mărțișoare, de cusut ie, etc.), conferințe, seminarii și multe altele.

Anul 2016 a fost dedicat în Patriarhia Română educației religioase a tinerilor. Ce activități ați organizat la nivelul Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei?

Un lucru îmbucurător a fost faptul că preoții și preotesele s-au implicat mult mai mult în taberele de vară și așa am reușit să adunăm peste 1500 de tineri. Apoi am avut mai multe proiecte. Unul dintre ele a fost „Dobândirea trezviei tinereții prin educația religioasă”, ce l-a avut ca invitat special pe părintele arhimandrit Nicodim Petre, Consilier al Sectorului de Misiune, Statistică şi Prognoză Pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor. Tot în 2016 am organizat, la Roma, Congresul Mitropolitan Nepsis, în care am adunat un număr impresionant de tineri români din toată Europa Occidentală. Apoi „Festivalul bucuriei”, care se organizează la nivel de protopopiat și apoi de eparhie (Roma). Aici tinerii sunt chemați să concureze, în duhul frățietății și al bucuriei, în cadrul secțiunilor de artă plastică (desen), artistică (cântec și dans) și sportivă. Și nu în cele din urmă, în luna decembrie a anului trecut (2016), am adunat la Roma peste 1000 de tineri în cadrul Congresului Nepsis pe Italia.

În încheiere aș dori să adresați un mesaj tinerilor, atât celor care se află în Biserică, cât și celor din afara ei.

Este greu, pentru că fiecare tânăr este un izvor unic! Cred că fiecărui tânăr, atunci când îi adresezi un mesaj, trebuie să-l privești în ochi, să-l ții în brațe cu toată dragostea și să-i spui că Dumnezeu te apreciază, Dumnezeu te prețuiește, indiferent cine ești, de unde ești, de modul în care trăiești. El te așteaptă întotdeauna, ca pe un fiu, cu brațele deschise oricând gata să te transforme într-un giuvaer menit să lumineze tuturor. (Pr. Ioan Haba)

***

Interviu despre educația religioasă a tinerilor, cu părintele Doru Vasile Gârboan, parohul Bisericii Ortodoxe Române „Sfintele Mucenițe Minodora, Mitrodora și Nimfodora” din Imola, și Consilier al Departamentului pentru Tineret al Episcopiei Ortodoxe Române a Italiei.