Evanghelia leapădă iubirea ce atârnă de miş­carea sângelui, de simţirile inimii trupeşti. Ea spune: „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa şi pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului vor fi casnicii lui" (Mt. 10,34,35,36). Căderea a supus inima stăpânirii sângelui şi, prin mijlocirea sângelui, stăpânirii stăpânitorului acestui veac. Evanghelia slobozeşte inima din această robie, din această silnicie, şi o aduce sub călăuzirea Sfântului Duh. Sfântul Duh ne învaţă să iubim pe aproapele în chip sfânt. Iubirea aprinsă, hrănită de Sfântul Duh este foc. Prin acest foc se stinge focul iubirii fireşti, trupeşti, stri­cate de căderea în păcat. (Scara. Cuvântul 15, cap.3). „Cel ce spune că poate avea amândouă aceste iubiri se amăgeşte pe sine însuşi", a spus Sfântul Ioan Scărarul (Cuvântul 3, cap.16). In ce cădere se află firea noastră! Cel care prin fire e în stare de a-şi iubi cu aprindere aproapele, tre­buie să-şi dea o silinţă neobişnuită să-l iubească aşa cum porunceşte Evanghelia. Cea mai înflăcărată iubire firească se preface cu uşurinţă în dezgust, în ură neîmpăcată (2 împ.13,15). Oamenii şi-au arătat dragostea firească şi cu pumnalul. Ce plină de răni e iubirea noastră cea firească!

(Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editura Egumeniţa, Editura Cartea Ortodoxă, 2010, p.138)