Iubirea înnăscută omului este izvorul virtuţilor. Dumnezeu a dat prin Moise porunca iubirii; această poruncă a fost întărită în Noul Testament. Mântuito­rul ne învaţă să ne iubim unul pe altul, nu cu o iubire pământească, ci cu o iubire cerească, dumnezeiască, veşnică.

Iubirea se arată înainte de toate prin rugăciune, prin mijlocirea pentru aproapele către Domnul. Prin urmare, rugăciunea pentru repausaţi este rodul iubirii noastre către ei. Sufletele pline de o adevăra­tă iubire pentru aproapele, fie pe pământ sau în lumea de dincolo de mormânt, plâng cu cei întris­taţi şi se bucură cu cei ce sunt în veselie, după porunca dumnezeiască a iubirii. Când cei vii cunosc starea de păcat a repausatului, se întristează; inima mâhnită îşi găseşte mângâierea în credinţă, care dă putinţa de a mântui pe repausat, de a-l scăpa din iad şi de a se uni cu el dincolo de mormânt în casa Părintelui ceresc.

Iubirea fără credinţă nu cunoaşte nicidecum adevărata sa lucrare, şi asemenea unui orb, ia răul drept bine. Această iubire junghie sclavul pe mormânt, pentru ca acesta din urmă să ducă un mesaj afectuos repausatului, crezând că foloseşte repausa­tului, trăind într-o altă lume. Aşa era obiceiul păgânilor la ospeţe, aşa este încă obiceiul la africani.

Iubirea creştină nu varsă sânge; ci, ascultând voinţa Ziditorului, vede în El singur mântuirea repausatului şi de la El o cere. Sfântul Duh care este întru noi, ne învaţă să ne rugăm cu adevărat; căci noi înşine nu ştim cum să ne rugăm şi ce să cerem de la Dumnezeu. Prin urmare Sfântul Duh este care îi învaţă pe cei vii rugăciunea pentru cei morţi.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, pp. 127-128)