Iubirea vrăjmașilor este una dintre cele mai înalte și mai dificile chemări ale Evangheliei. În Duminica a XIX-a după Rusalii, pericopa de la Luca 6, 31-36 ne pune înainte cuvântul Mântuitorului: „Precum voiți să vă facă vouă oamenii, faceți-le și voi asemenea”. La prima vedere, acest îndemn pare să exprime o regulă simplă a bunei conviețuiri, însă Hristos nu se oprește aici. El merge mai departe și cere ucenicilor Săi ceva ce depășește logica firească a reciprocității: „Iubiți pe vrăjmașii voștri și faceți bine și dați cu împrumut, fără să nădăjduiți nimic în schimb”. Prin aceste cuvinte, iubirea creștină este așezată pe un plan cu totul diferit de simpla afecțiune omenească. Este firesc să îi iubim pe cei care ne iubesc, să răspundem cu bine celor care ne fac bine și să fim recunoscători celor care ne ajută.  Deși ultima vreme ne arată că noi înjurăm pe cei care ne fac bine pentru că nu fac bine după cum avem noi chef, după modelul binelui din mintea noastră. Mântuitorul însă arată că acest lucru nu este suficient pentru omul care dorește să trăiască după măsura Evangheliei: „Și dacă iubiți pe cei ce vă iubesc, ce răsplată puteți avea? Căci și păcătoșii iubesc pe cei ce îi iubesc pe ei”. Adevărata noutate a vieții creștine începe acolo unde iubirea nu mai este condiționată de răspunsul celuilalt. Creștinul este chemat să facă bine chiar și atunci când nu primește bine în schimb, să nu răspundă urii cu ură și să nu lase nedreptatea suferită să se transforme în răzbunare.

Am descoperit prin lectura comentariului Sfântului Ioan Gură de Aur la diverse ziceri ale Mântuitorului cu privire la iubirea vrăjmașului, cum Sfântul ne arată că Hristos îl conduce pe om treptat spre desăvârșire. Nu este de ajuns să nu ne răzbunăm și nici numai să nu răspundem răului cu rău. Chemarea creștină merge până la rugăciunea pentru cel care ne-a rănit și până la dorința sinceră a binelui lui. Astfel, iubirea nu este simplă lucrare- să nu zic lucrătură-  de pasivitate, ci o lucrare pozitivă a inimii. Omul nu se mărginește la a opri răul, ci încearcă să îl biruiască prin bine. În această lumină, iubirea vrăjmașilor poate fi înțeleasă și ca un exercițiu profund al libertății creștine. Ura, chiar dacă pare uneori o reacție firească în fața nedreptății, îl leagă pe om de cel pe care îl urăște. Cel care păstrează resentimentul în inimă continuă să poarte cu el răul primit, chiar dacă fapta care l-a rănit aparține trecutului. În schimb, omul care refuză să răspundă răului prin rău începe să se elibereze de puterea interioară a acelei nedreptăți.

Eu cred, personal, că adevărata libertate nu înseamnă că nimeni nu ne poate răni, ci că răul altuia nu ajunge să hotărască ceea ce devenim noi înșine. Dacă cineva mă urăște, iar eu răspund automat prin aceeași ură, atunci comportamentul lui începe să îmi dicteze propria stare sufletească. Dacă însă aleg să nu urăsc, chiar dacă sunt rănit, înseamnă că încerc să mă raportez la celălalt nu după măsura răului primit, ci după măsura Evangheliei. Din acest punct de vedere, iubirea vrăjmașului înseamnă libertatea de a nu deveni asemenea celui care ne-a făcut rău. Sfântul Maxim Mărturisitorul vorbește în mod repetat despre libertate, în scrierile sale despre dragoste, descriind legătura dintre iubire și eliberarea de patimi ca punte de legătură cu libertatea în Hristos-Dumnezeu. Omul dominat de ură, de mânie sau de dorința de răzbunare nu mai este cu adevărat liber, pentru că reacțiile sale sunt dictate de patimă. În schimb, acela care dobândește iubire începe să îi privească pe oameni dincolo de simpatiile și antipatiile personale. Aceasta nu înseamnă că răul este ignorat sau numit bine. Creștinismul nu cere anularea discernământului și nici acceptarea nedreptății ca și cum ea nu ar exista. Este însă esențială deosebirea dintre răul săvârșit și persoana care l-a săvârșit. Păcatul trebuie respins, dar omul nu trebuie redus pentru totdeauna doar la păcatul său. Temeiul cel mai adânc al acestei iubiri nu este însă o simplă concepție morală, ci Însuși Dumnezeu. Mântuitorul spune că trebuie să îi iubim pe vrăjmași pentru că Dumnezeu „este bun cu cei nemulțumitori și răi”. Așadar, creștinul nu este chemat doar să fie mai tolerant sau mai generos decât ceilalți, ci să învețe să iubească după chipul iubirii lui Dumnezeu. De aceea, pericopa evanghelică se încheie cu îndemnul: „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”.

Cred că aici se cuvine să amintim cum Sfântul Isaac Sirul vorbește despre „inima milostivă” ca despre o inimă care se lărgește atât de mult încât cuprinde în compasiunea ei întreaga creație. Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât inima sa devine mai puțin îngustă și mai puțin dominată de judecată și resentiment. Iubirea vrăjmașilor nu este, prin urmare, performanța unui om foarte tolerant, ci rodul lucrării harului în suflet. Omul singur poate ajunge cu greu până la această măsură, însă în unire cu Dumnezeu devine capabil de o iubire care depășește instinctul obișnuit al răspunsului și al răzbunării. Cuvintele din Evanghelia după Luca își găsesc împlinirea deplină în însăși viața și jertfa lui Hristos. Pe Cruce, Mântuitorul nu doar vorbește despre iubirea vrăjmașilor, ci o trăiește până la capăt. Răstignit, batjocorit și nedreptățit, El Se roagă: „Părinte, iartă-le lor, că nu știu ce fac”. Crucea devine astfel cea mai înaltă mărturie a libertății iubirii. Cei care Îl răstignesc pe Hristos pot să Îi rănească trupul, dar nu pot transforma iubirea Lui în ură. Răutatea omului nu reușește să schimbe modul în care Dumnezeu iubește. Aceeași atitudine se regăsește mai târziu la Sfântul Arhidiacon Ștefan, care, în timp ce este ucis cu pietre, se roagă: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta”. În această rugăciune se vede rodul direct al Evangheliei. Ucenicul ajunge să semene cu Învățătorul. Iubirea vrăjmașului nu mai este doar o poruncă exterioară, ci devine un mod de a fi, o asemănare cu Hristos.

Totuși. Reținem că  iubirea vrăjmașilor nu trebuie confundată cu aprobarea răului sau cu tolerarea oricărei nedreptăți. Iertarea nu înseamnă că omul trebuie să rămână în orice situație ori condiție dăunătoare vieții sale și nici că toate relațiile trebuie refăcute imediat, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Uneori, tocmai discernământul și iubirea cer distanță, fermitate sau chiar intervenția dreptății. Încrederea poate fi pierdută și poate avea nevoie de timp pentru a fi refăcută. Ceea ce cere însă Evanghelia fără echivoc este ca răul celuilalt să nu se transforme în ură în inima noastră. Sfântul Apostol Pavel exprimă această idee într-o formulare de mare putere: „Nu te lăsa biruit de rău, ci biruiește răul cu binele”. Dacă răspund răului cu același rău, nu l-am biruit, ci m-am lăsat atras în logica lui. Răul a reușit să se multiplice prin mine. În schimb, atunci când lanțul răzbunării se oprește în mine, începe adevărata biruință creștină. Vrăjmașul devine, în acest sens, și o probă a libertății noastre duhovnicești. Este relativ ușor să ne considerăm iubitori atunci când suntem înconjurați de oameni care ne respectă, ne aprobă și ne răspund cu aceeași afecțiune. Omul dificil, cel care ne contrazice, ne rănește sau ne nedreptățește, descoperă însă măsura reală a inimii noastre. În astfel de momente vedem cât de mult suntem încă stăpâniți de mândrie, de dorința răzbunării, de nevoia de a avea ultimul cuvânt sau de plăcerea de a-l condamna pe celălalt.

În repetate rânduri am descoperit cum, în scrierile și în viața sa cotidiană, Sfântul Siluan Athonitul a acordat o importanță deosebită iubirii vrăjmașilor, considerând-o unul dintre semnele cele mai profunde ale lucrării Duhului Sfânt în om. A iubi pe cineva care ne-a făcut rău nu este o performanță psihologică și nu se obține numai prin voință. Este nevoie de rugăciune, de nevoință și de har. De multe ori, primul pas nu este să simțim iubire, ci să refuzăm răzbunarea. Apoi poate veni rugăciunea pentru cel care ne-a rănit, chiar dacă la început ea este grea și lipsită de căldură. Când omul începe să îl pomenească înaintea lui Dumnezeu pe cel care i-a făcut rău și să ceară pentru el luminare, pocăință și mântuire, resentimentul începe treptat să își piardă puterea. Evanghelia mută astfel centrul vieții noastre dinspre întrebarea „Ce merită omul acesta pentru ceea ce mi-a făcut?” spre întrebarea „Ce devin eu înaintea lui Dumnezeu prin felul în care răspund?”. Creștinul nu poate controla dacă celălalt se va pocăi, dacă își va cere iertare sau dacă va recunoaște nedreptatea săvârșită. Poate însă să lupte pentru ca inima sa să nu devină locul în care răul primit produce un nou rău.

Aici se află una dintre cele mai profunde forme ale libertății creștine. Omul liber nu este cel care răspunde oricum, ci cel care nu mai este constrâns de resentiment și de patimă să răspundă răului cu rău. El refuză să îi dea celui care l-a rănit puterea de a-i hotărî propriul fel de a fi. De aceea, iubirea vrăjmașilor este o formă de libertate interioară și, în același timp, o cale de asemănare cu Dumnezeu. Porunca „Iubiți pe vrăjmașii voștri” nu ne cere să pretindem că nu am fost răniți și nici să negăm nedreptatea. Ne cere ceva mult mai profund: să nu lăsăm rana să se transforme în izvor de ură. Omul poate suferi și, totuși, să nu urască; poate spune adevărul despre răul săvârșit și, în același timp, să nu dorească distrugerea celui care l-a făcut; poate păstra discernământul fără să își piardă mila. De aceea, îndemnul final al Mântuitorului, „Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv”, exprimă însăși ținta vieții creștine. Iubirea vrăjmașilor nu este doar o regulă de comportament, ci o chemare la transformarea inimii. Ea este exercițiul prin care omul învață să nu mai trăiască după simpla reacție, ci după libertatea pe care o dă harul. În această libertate, creștinul devine capabil să rămână în iubire chiar și atunci când iubirea nu îi este întoarsă, iar acesta este unul dintre cele mai limpezi semne ale asemănării cu Hristos.

Iubirea vrăjmașilor devine, astfel, una dintre cele mai profunde forme ale libertății interioare, deoarece îl eliberează pe om de nevoia de a răspunde răului după logica răului. Atunci când suntem răniți, prima reacție este adesea aceea de a ne apăra, de a ne justifica, de a întoarce cu aceeași măsură ceea ce am primit. Această reacție poate părea firească, însă, din punct de vedere duhovnicesc, ea ascunde o anumită robie: cel care ne-a făcut rău ajunge să determine felul în care gândim, vorbim și acționăm. Fără să ne dăm seama, purtăm în noi cuvântul lui, gestul lui, nedreptatea lui și continuăm să reacționăm la ea chiar și atunci când persoana respectivă nu mai este de față. În acest sens, ura și resentimentul au o putere paradoxală. Ele ne fac să credem că îl pedepsim pe celălalt, dar, în realitate, ne țin legați de el. Omul care se întoarce mereu cu gândul la nedreptatea suferită, care reconstituie în minte dialoguri, răspunsuri pe care ar fi trebuit să le dea sau situații în care ar fi trebuit să reacționeze altfel, rămâne interior prins în acel moment. Rana nu mai aparține doar trecutului, ci continuă să lucreze în prezent. Iubirea creștină nu șterge în mod magic amintirea răului, ci schimbă raportarea la el. Omul începe să spună: „Mi s-a făcut rău, dar nu voi permite ca răul primit să hotărască ce fel de om devin”. Aceasta este una dintre cele mai importante dimensiuni ale libertății creștine. Libertatea nu constă numai în posibilitatea de a alege între mai multe acțiuni exterioare, ci și în capacitatea de a nu fi dominat interior de propriile reacții, de mânie, de resentiment sau de dorința de răzbunare. În fața celui care ne rănește, libertatea se manifestă prin posibilitatea de a alege un răspuns diferit de cel pe care ni-l impune impulsul imediat. Putem spune adevărul fără ură, putem pune limite fără răzbunare, putem cere dreptate fără să dorim distrugerea celuilalt și putem ierta fără să negăm gravitatea răului săvârșit.

De aceea, iertarea creștină, revin mereu cu acest gând în minte,  nu trebuie înțeleasă ca o simplă decizie de a uita. Uneori, omul poate ierta și totuși să își amintească foarte limpede ceea ce s-a întâmplat. Iertarea înseamnă mai ales renunțarea la dreptul interior de a te răzbuna, la dorința de a-l face pe celălalt să sufere pentru suferința pe care ți-a provocat-o. Ea nu anulează discernământul și nici responsabilitatea. Dimpotrivă, poate permite ca adevărul să fie privit mai limpede, tocmai pentru că nu mai este acoperit de furie. În viața creștină, această libertate se exersează în lucruri aparent mici. Se poate manifesta atunci când alegem să nu răspundem unei vorbe jignitoare cu o altă insultă, când refuzăm să vorbim de rău despre cineva care ne-a nedreptățit, când nu căutăm să îl umilim pe cel care ne-a umilit sau când alegem să ne rugăm pentru cineva pe care, omenește, ne-ar fi mai ușor să îl condamnăm. Uneori, iubirea vrăjmașului începe cu gesturi foarte simple: să nu răspunzi imediat, să taci atunci când cuvântul tău ar răni, să nu distribui mai departe o defăimare, să nu cauți satisfacția de a demonstra că celălalt este vinovat.

Mai profund însă, iubirea vrăjmașilor înseamnă schimbarea privirii asupra persoanei. Omul care ne-a făcut rău rămâne o persoană creată după chipul lui Dumnezeu, chiar dacă fapta sa este rea și chiar dacă trebuie să răspundă pentru ea. Creștinul este chemat să păstreze simultan două adevăruri: răul nu trebuie numit bine, iar omul care a săvârșit răul nu trebuie redus la răul său. Această distincție este esențială pentru libertatea interioară, deoarece ne împiedică să transformăm o faptă într-o identitate definitivă și o rană într-o condamnare fără sfârșit. În acest punct apare și dimensiunea harului. Porunca iubirii vrăjmașilor depășește puterile naturale ale omului tocmai pentru că nu este doar o regulă morală, ci participarea la însăși iubirea lui Dumnezeu. Omul poate hotărî prin voință să nu se răzbune, însă pentru a ajunge să dorească sincer binele celui care i-a făcut rău este nevoie de o lucrare mai adâncă a harului. Harul nu desființează voința omului și nu lucrează împotriva libertății sale. Dimpotrivă, o vindecă și o întărește.

În perspectiva creștină, omul nu este chemat să producă singur în sine o iubire pe care nu o poate avea, ci să se deschidă lucrării lui Dumnezeu. Rugăciunea, pocăința, Spovedania, Euharistia, citirea Evangheliei și lucrarea concretă a binelui devin spații în care această deschidere poate crește. Harul lucrează în om adesea discret, printr-o schimbare treptată a inimii. Ceea ce la început pare imposibil poate deveni, după timp și nevoință, posibil: nu neapărat să simțim afecțiune față de cel care ne-a rănit, ci să nu îi mai dorim răul și să putem cere înaintea lui Dumnezeu binele și mântuirea lui. De aceea, rugăciunea pentru vrăjmaș este una dintre cele mai puternice forme de eliberare interioară. La început, ea poate fi făcută aproape împotriva propriei voințe. Omul poate spune: „Doamne, eu încă sunt rănit și nu pot să iubesc; dar Te rog să lucrezi Tu în mine și să nu mă lași să îl urăsc”. O asemenea rugăciune este deja un act de libertate, pentru că omul refuză să se identifice cu resentimentul său. El recunoaște ceea ce simte, dar nu acceptă ca ceea ce simte să devină ultima instanță a existenței sale. Harul lucrează tocmai în această tensiune dintre ceea ce suntem și ceea ce suntem chemați să devenim. Creștinul poate să constate că încă există mânie în el și, totuși, să aleagă să se roage. Poate să simtă durere și, totuși, să nu răspundă prin răzbunare. Poate să nu fie încă vindecat deplin și, totuși, să înceapă drumul vindecării. Aceasta este foarte important, deoarece iubirea creștină nu trebuie confundată cu o emoție permanentă. Uneori, iubirea este mai întâi o hotărâre a voinței luminată de credință și abia apoi, prin lucrarea harului, devine și o dispoziție a inimii.

În acest sens, libertatea interioară nu este absența conflictului, ci capacitatea de a rămâne orientat spre Dumnezeu în mijlocul conflictului. Omul liber nu este cel care nu mai întâlnește niciodată oameni care îl rănesc, ci cel care, întâlnindu-i, nu își pierde centrul interior. El nu își mai construiește identitatea în opoziție cu celălalt. Nu mai are nevoie ca vrăjmașul să fie distrus pentru ca el să se simtă întreg. Această libertate are și o dimensiune profund euharistică. În Sfânta Liturghie, creștinul este chemat să se împace cu aproapele, să intre în comuniune și să primească Trupul și Sângele lui Hristos. Nu poate exista o adevărată comuniune cu Hristos dacă omul cultivă în mod deliberat ura și dorința de răzbunare. De aceea, iubirea vrăjmașilor nu este o temă marginală a vieții duhovnicești, ci este legată de însăși participarea noastră la viața lui Hristos.

Practic, această libertate poate fi cultivată prin câteva exerciții simple, dar dificile. Primul este oprirea reacției imediate. Atunci când suntem răniți, este folositor să nu răspundem în momentul în care mânia este la intensitate maximă. Al doilea este rugăciunea pentru cel care ne-a rănit, chiar dacă la început cuvintele sunt lipsite de simțire. Al treilea este refuzul de a hrăni resentimentul prin repetarea continuă a poveștii în fața altora. Al patrulea este păstrarea limitelor sănătoase acolo unde relația cu celălalt rămâne vătămătoare. Iar al cincilea este aducerea rănii înaintea lui Dumnezeu, nu numai în momentele de rugăciune personală, ci și în Taina Spovedaniei, acolo unde omul poate descoperi cu sinceritate ce se întâmplă în inima lui. Este important și faptul că iubirea vrăjmașilor nu trebuie confundată cu împăcarea imediată, cum am și scris ceva mai sus. Uneori, iertarea poate exista înaintea reconcilierii. Pot renunța la ură și la răzbunare chiar dacă celălalt nu recunoaște răul, nu își cere iertare sau continuă să se comporte în mod vătămător. Împăcarea presupune, de regulă, și libertatea celuilalt, și asumarea adevărului, și reconstruirea încrederii. Iubirea creștină poate dori binele persoanei fără să ignore realitatea unei relații care, pentru un timp, trebuie să rămână la distanță. Astfel, harul nu ne face pasivi, ci ne face capabili să acționăm fără să fim dominați de patimă. Ne poate da puterea de a spune „nu” fără ură, de a ierta fără naivitate, de a ne apăra fără răzbunare și de a căuta dreptatea fără dorința de a-l zdrobi pe celălalt. Aceasta este o formă matură a libertății creștine: nu libertatea de a face orice, ci libertatea de a face binele chiar și atunci când răul ne provoacă să facem contrariul.

În cele din urmă, iubirea vrăjmașilor îl conduce pe om spre o asemănare tot mai profundă cu Hristos. Pe Cruce, Hristos nu este liber pentru că nu suferă, ci pentru că suferința nu Îl poate transforma în ceea ce nu este. El rămâne în Iubire fiind Iubirea. Aici se află măsura supremă a libertății creștine: răul poate atinge omul, îl poate răni, îl poate face să plângă, îl poate obliga uneori să se îndepărteze sau să ceară dreptate, dar nu trebuie să îi poată lua iubirea. De aceea, a iubi pe vrăjmaș nu înseamnă să spui că rana nu există. Înseamnă să refuzi ca rana să devină identitatea ta. Înseamnă să refuzi ca răul primit să nască în tine un rău nou. Înseamnă să lași harul lui Dumnezeu să transforme treptat ceea ce, la început, pare o imposibilitate: „Doamne, eu nu pot încă să iubesc acest om, dar vreau să devin liber de ură”. Din această dorință începe lucrarea harului, iar libertatea interioară crește pe măsură ce omul învață să nu mai răspundă după măsura celui care l-a rănit, ci după măsura lui Hristos. Iar aceasta poate fi, în cele din urmă, una dintre cele mai concrete forme ale asemănării cu Dumnezeu: să nu lăsăm răul primit să ne dicteze iubirea. Când omul ajunge să poată face bine fără să aștepte răsplată, să ierte fără să uite adevărul, să se apere fără ură și să se roage pentru cel care l-a rănit, atunci libertatea sa nu mai este doar libertatea de ceva, ci devine libertatea pentru ceva: libertatea de a iubi. Iar Iubirea este Hristos.