Zis-a Domnul: Ați auzit că s-a zis celor de demult: «Să nu juri strâmb, ci să ții înaintea Domnului jurămintele tale». Eu însă vă spun vouă: Să nu vă jurați nicidecum, nici pe cer, fiindcă este tronul lui Dumnezeu, nici pe pământ, fiindcă este așternut al picioarelor Lui, nici pe Ierusalim, fiindcă este cetate a marelui Împărat, nici pe capul tău să nu te juri, fiindcă nu poți să faci un fir de păr alb sau negru. Ci cuvântul vostru să fie: Ceea ce este da, da; și ceea ce este nu, nu; iar ce e mai mult decât acestea, este de la cel viclean. Ați auzit că s-a zis: «Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte». Eu însă vă spun: Nu vă împotriviți celui rău; iar cui te lovește peste obrazul drept, întoarce-i și pe celălalt. Celui ce voiește să se judece cu tine și să-ți ia haina, lasă-i și cămașa. Iar dacă te va sili cineva să mergi o mie de pași, mergi cu el două mii. (Matei 5, 33-41)

Fragmentul din Evanghelie rânduit să se citească în vinerea de după Rusalii este o continuare a Predicii de pe Munte, ținută de Domnul Iisus în apropiere de lacul Galileii. Învățătura Domnului era cu totul nouă, nu în idei, ci mai degrabă în modul cum punea problema, adică în faptul că nu se oprea la recitarea unui cuvânt din Legea Veche și atât, ci punea mintea celor de față la contribuție și îi îndemna nu la o respectare automată a poruncilor, ci la meditarea acestor cuvinte și la adâncirea lor în inimă. În popor există zicala „crede și nu cerceta” pe care mulți o folosesc fie pentru a-și argumenta credința orbească în ceva, iar alții, astăzi din ce în ce mai mulți, pentru a acuza Biserica și creștinismul că ar propovădui ignoranța. De fapt, această zicală cu iz de text biblic nu e nicidecum biblică, ci dimpotrivă. Hristos ne îndeamnă „cercetați Scripturile, căci acestea mărturisesc despre Mine” (Ioan 5, 39). Iar altădată, aflat pe drumul Emausului cu Luca și Cleopa, le explică toate proorociile (Luca 24, 27). Așadar,  creștinismul nu predică încrederea orbească în niște legi sau practici, ci înțelegerea rostului lor. 

Textul acestei zile se referă la porunca vechi-testamentară care interzicea jurământul strâmb și îndemna la respectarea jurămintelor făcute în numele lui Dumnezeu. Porunca „să nu mărturisești strâmb” este un rezumat al celei de-a noua poruncă a Decalogului. Cât despre a doua parte a acestei porunci, că jurământul trebuie ținut înaintea Domnului (de fapt făgăduința), ea se regăsește în Psalmul (75, 11). Domnul însă nu înmoaie înțelesul poruncii, ci dimpotrivă. Spune că nu trebuie să ne jurăm nici măcar pe lucrurile din lume, chit că ele reprezintă elemente cosmice. Nu ne putem jura pe cer și pe pământ, dar nici măcar pe capul nostru. Aceasta fiindcă a te jura pe ceva este ca și cum ai face o garanție, de exemplu la bancă, cu ceva ce nu posezi. Dacă omul primește totul de la Dumnezeu, inclusiv perii capului, atunci nu are dreptul să pună gaj, chiar și pentru un jurământ drept și nu fals, pe nimic din ce are. 

În ceea ce privește jurămintele false, acestea nici nu sunt amintite de Mântuitorul pentru că sunt indiscutabil fărădelegi înaintea lui Dumnezeu. Azi mai auzim pe unii că se jură să moară ei înșiși sau cineva din familia lor sau se jură pe cei morți din familiile lor, ceea ce e cu atât mai grav. Domnul Hristos condamnă astfel de practici și îndeamnă pe creștini să înlocuiască așa-zisele jurăminte cu afirmația „da” și negația „nu”. Iar asemenea jurământ chiar funcționa între creștinii primelor veacuri. Apologetul Tertulian din Cartagina, în secolele II-III după Hristos, afirma că în vremea sa creștinii erau atât de respectați pentru sinceritatea lor, încât atunci când spuneau „da” sau „nu”, aceasta era o vorbă definitivă. Din păcate, în zilele noastre e iarăși nevoie de mii de garanții pentru a proba o vorbă, fiindcă noi am slăbit foarte mult în ceea ce privește conștiința morală. Jurământul se face iarăși cu procese, cu martori, cu plătirea de martori mincinoși, cu demonstrarea prin înregistrări video, audio, cu cercetarea a sute și mii de probe. Aceasta arată cât de mult a decăzut omenirea de la „curățenia” pe care ne-o propune Hristos. 

A doua poruncă biblică pe care o nuanțează Domnul este celebra „ochi pentru ochi și dinte pentru dinte”, cunoscută și ca „legea talionului” (Ieșire 21, 24). Potrivit ei, se răsplătea răufăcătorului cu aceeași monedă. Dacă cineva lovea un om la ochi, vătămându-l, pedeapsa legiuită era ca și lui să i se scoată un ochi. Dacă omora pe cineva, pedeapsa era întocmai. Dacă fura ceva, trebuia să returneze ceva ca plată a daunei, dacă nu mai mult. Până astăzi suntem tentați să facem aidoma, ba poate să răsplătim răul cu vârf și îndesat, ca să se învețe răufăcătorul și să nu mai facă. Totuși, fărădelegile nu încetează, ci se tot înmulțesc într-un vârtej al relelor. De aceea, Domnul îndeamnă pe creștini să facă dimpotrivă, ca să poată schimba lumea: dacă te lovește cineva peste obrazul drept, întoarce-l și pe celălalt. 

Numai citind sau auzind aceste îndemnuri ale Mântuitorului, ne dăm seama cât de departe suntem de dreptatea dumnezeiască și cât de puțin suntem creștini cu adevărat. A întoarce obrazul este destul de greu. De aceea, un început în respectarea cuvântului Domnului ar fi ca măcar să nu răsplătim la fel. Atunci începem să fim pe cale. Și totuși, îndemnurile ce par atât de greu de împlinit nu ne sunt date ca să ne descurajeze, ci dimpotrivă, să ne scoată din amorțeala veacului și să ne plaseze într-o dreptate dumnezeiască, una care preferă suportarea oricărui rău decât facerea de rele.

Deși nu prea se mai vede, de fapt binele discret și invizibil a schimbat și schimbă lumea, i-a dat și încă îi mai dă consistență. Numai existența binelui dă speranță. Răul ne face să suferim și să devenim pesimiști, să ne întunecăm mintea și să ni se pară că sfârșitul e aproape. Creștinul adevărat însă nu fuge de iminentul sfârșit al lumii, ci îl așteaptă, așa cum rostește în Crez: „aștept învierea morților și viața veacului ce va să vină”. Și chiar dacă misiunea la care ne-a chemat Hristos ni se pare foarte grea, ea devine mai ușoară dacă i-am trata pe ceilalți cu dragoste, vorbind frumos și făcând binele.