La fiecare lectură a textului acestuia – Luca 8, 26-39 – mă încearcă un moment de jenă, de rușine umană. Dacă aș fi trăit în ținutul Gherghesenilor, cum aș fi reacționat? Deseori confundat cu ținutul Gadarei – poate din conținutul aceleași povești, în fapt, ca și din vecinătatea reală a regiunilor geografice, dincolo de apa Mării Galileei – Ghergheseni era zona de dincolo de mare către care, crede Sfântul Ioan Gură de Aur, atunci când Hristos Domnul a povestit pilda fiului risipitor, a arătat-o ca fiind țară străină, țara în care desfrâul tânărului se vindecă prin foamea postului. Era țara în care porcii contau mai mult decât oamenii și asta înseamnă că ei nu erau doar turmă de mâncare, ci și turmă, sursă de venit. Exegeții moderni, legând fila de arheologie biblică manualului de interpretare a textului, ne spun că locul minunii acesteia nu putea fi cetatea Ghergheseni – pomenită și ca cetatea Gherasa, astăzi Jerash, aflată cam la 50 de kilometri depărtare de țărmul mării – cât mai degrabă un loc ceva mai aproape (ca la 8 kilometri) de țărm, anume satul Kursi, care este foarte aproape și de cuprinsul Gadarei, dacă nu cumva aceasta era în limitele regiunii Gherghesenilor, care cuprindeau și Gadara. Cert este că descrierea aruncării porcilor în lac se potrivește mai degrabă satului acestuia uitat decât unei cetăți mai ample, departe de orice mlaștină care ar fi periclitat sănătatea cetățenilor ei. E și mai credibil, pentru că în apropierea Mării Tiberiadei populația era fie iudee, fie ținea Legea lui Moise, pur și simplu, sub chipul unor convertiți. De aici și dilema existenței porcilor, animale spurcate și de evitat de către poporul lui Israel. 

Vecin locului de creștere a porcilor, un om îndrăcit. Deci, cel puțin la fel de spurcat ca animalele ce tranzitau, de fapt, locurile pentru a fi vândute, se pare, unui templu din nordul regiunii Decapolis, unde erau aduși ca jertfă. Oricum, comportamentul său: gol, rupt de casă și locuitor al mormintelor, îl face populației cel puțin la fel de înspăimântător precum un demon ori precum... o turmă de porci. Este interesant că, vorbind de faptul că locuia prin morminte, Evanghelistul ne atrage atenția că locul era plin de păgâni, iudeii neconstruind în astfel de zone prea mari morminte, într-atât încât să poată fi locuite ca atare. Altfel sunt lucrurile – ne stau dovadă vechile morminte romane ori grecești – cu zonele rurale ale vechilor imperii, inclusiv a celui sirian, dacă vreți să ne apropiem de perioada istorică a poveștii. Am văzut astfel de locuri fie aproape de Hieropolis (azi, Pamukkale), fie în vechea Nonantola (nu departe de Modena). Și, cu adevărat, construcțiile-monument erau acolo asemenea unor locuințe. Nu doar ale morților. 

Insistența vine din aceea că omul îndrăcit locuia în locul în care fusese acceptat să locuiască. Ori purtat de diavol să-și manifeste furia. În spațiul acesta al inexistenței sacrului, loc despuiat de slavă dumnezeiască precum omul de haine, are loc întâlnirea dintre demonul-Legiune și Iisus Hristos. Cel care dădea omului forța să rupă obezile și să fugă disperat în pustie, înspăimântând pe toți, devine neputincios total dinaintea Prezenței lui Hristos. Are oarecare cunoștință, căci spune: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui” (Luca 8, 28) – dar nu are înțelegere. Chiar să nu fi știut diavolul – ce se vădește diavoli prin nume – ce anume caută Hristos acolo? Mă îndoiesc. Joacă rolul mierosului care lingușește pe Cel ce Este. Așa cum și noi, uneori, ca oameni o facem. Eliberat din om, cere adăpostire în porci. Unii zic că este ultima șansă oferită iadului de a-și face dâră de drum spre Rai. Așa cum diavolul nu poate să se smerească, nici porcii nu se pot opune alergării nebune spre fundul lacului – mlaștină a cărui geografie este și azi vizibilă – pe care aceștia o provoacă. Victime ale îndrăcirii, porcii sunt, în fond, prilej de supărare și frică – poate mai degrabă furie fricoasă – a locuitorilor. Se făcea dimineață, când toți erau treziți de gura mare a porcarilor – paznici care, ca să iasă basma curată că nu au oprit porcii de la aruncare în mlaștină, arătau cu mâna spre Străinul din neamul lui Israel venit de peste mare și aruncau cuvinte pe jumătate rostite, pe jumătate respirate celor dispuși să-i asculte. Din poveștile lor rezulta clar paguba totală dată turmelor și, deci, stăpânilor acestora. Care, repet, nu pierdeau carnea de porc din tigaie, ci câștigul din pungă. Căci ei nu se atingeau de porc, dar îl creșteau pentru alții în scop idolatru. 

Sfântul Luca insistă pe ideea că acei care văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul (Luca 8, 36). Atitudinea lor pare diferită de aceea a păzitorilor (Luca 8, 34) și ne dovedește, o dată în plus, de ce este nevoie de martori autentici la interpretarea realității. În comentariile lor, Părinții Bisericii insistă pe prezența acestor martori care, cel mai probabil, atinseseră țărmul dis de dimineață, o dată cu Hristos. Care, dacă observați, nu e însoțit de ucenicii Săi, cel mai probabil dărâmați de oboseală după o noapte de furtună (Luca 8, 22-26). Pentru că, dacă ar fi mărturisit aceia, nu ar fi fost de niciun folos oamenilor din zonă. Care resimt pierderea. Înțeleg că Străinul Acesta este special, dar nu pot să împace uimirea lor cu pierderea suferită. Și Îl roagă să plece din ținutul Gherghesenilor. Simțeau vreo mustrare? Uimirea lor nu trecuse în admirație? Nu conta întoarcerea omului la măsura de om, cât pierderea porcilor? Nu știm. Pentru mine, este tot mai clar că Domnul vindecase omul de îndrăcire ca să vindece o regiune întreagă de obiceiul de a aproviziona cu porci idolatria. 

Asemenea cazului învierii fiului văduvei din Nain – unde învie pe copil și, astfel, nu poate fi acuzat că s-a atins de mort și oprit, din acest motiv, să intre în sinagogă ori să umble din comunitate în comunitate – și aici, Domnul alege scoaterea din îndrăcire a omului pentru a nu fi acuzat de atingere de cel îndrăcit prin vindecarea lui, prin desdrăcirea lui. Propunerea Mântuitorului pentru orice suflet aflat în derută și pieire, aproape de moarte – fizică ori socială – este Învierea. Este modul Său de a dovedi din timpul vieții Sale că viața veșnică este posibilă și că tot ceea ce atacă puterea omului de a rămâne om se vindecă prin prezența Dumnezeu-Omului Care Se arată a ne fi Înviere. Nu cred că lecția fostului îndrăcit întors ca propovăduitor în cetatea și ținutul său este întâmplătoare. Omul câștigase viața după ce și-o pierduse sub ochii mai întâi îngăduitori, apoi neputincioși și apoi înspăimântați ai concitadinilor săi. Pentru că îndrăcirea îi înspăimântase și-l făcuseră vecin cu locurile spurcate, loc de păscut numai animalelor spurcate. Socotit cu porcii de către oameni, omul are harul de a se întâlni cu Hristos. Cel care trecuse marea în plină furtună, știind ce anume Îl așteaptă pe țărm. Pe oricare țărm. Pare, oarecum, că diavolii alungați din valuri îi anunță pe cei de pe țărm că vine Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt. Nu le folosește prea mult. Domnul Hristos nu și-a ascuns niciodată identitatea, ci a ajutat pe ceilalți să o descopere. Și pentru acesta a acționat ca un Dumnezeu, fără negocieri, poruncind morții, spulberând aroganța diavolilor, vindecând unde părea imposibil și hrănind unde foamea părea stăpână. 

În întoarcerea spre casă ca Apostol al facerii de bine și propovăduitor al lui Iisus Hristos a omului ce își pierduse omenitatea din el vedem, până astăzi, cum Dumnezeu biruiește slăbiciunea firii umane și o reașază în normalitatea nemuririi. Tradiția ni-l oferă pe omul acesta ca fiind primul episcop al pământului dinspre Decapolis și ne oferă un amănunt interesant. Zona aceea nu va mai fi loc de pășune porcilor și nu, nu pentru că oamenii nu și-ar fi dorit, ci pentru că diavolii se spăimântau să mai locuiască locul. Taina vindecării omului scăpat din iad? Sigur. Dar și taina comunităților care trebuie să își asume pe cei răniți de iad și să-i copleșească cu dragostea lor. Oricât de neprietenos le-ar fi comportamentul și oricât de gravă starea căderii lor. Nu putem să ne încântăm de porcii interesului imediat și să pierdem în cimitirul viețuirii oamenii. Care, Hristos Domnul ne-o dovedește, nu-s de pierdut. De altfel, eu văd în Evanghelia acesta sensul pomenirii dinaintea Domnului Hristos a oricărui suflet ce pare mort, a oricărui om care atinge iadul cu frica morții. Domnul Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, e gata mereu să ne țină partea!

Când S-a întors Hristos Domnul pe țărmul dinspre Capernaum, oamenii Îl primesc, „căci toți Îl așteptau” (Luca 8, 40). Aflaseră despre noaptea furtunii și pierderea porcilor? Despre omul vindecat de iad? În ziua aceea, avea să vindece o femeie cu scurgerea de sânge și să învie pe fiica lui Iair. Obositul nostru Vindecător neobosit. Niciodată prea obosit să ne iubească și, de aici, să înceapă restaurarea noastră în El. În vântul dimineții, glasul iadului înlocuit cu cel al cântării îngerești. Dumnezeu este cu noi, nu avem a ne teme! Și nu, nu e zvon, ci realitate!