Fericirea I: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este Împărăţia Cerurilor (Matei 5, 3)

Părinte prorector, cum să înţelegem felul în care Mântuitorul Hristos îi fericeşte pe cei virtuoşi? Îi laudă, îi oferă drept exemplu? Ce înseamnă „fericiţi”?

Mântuitorul Hristos ne arată în Predica de pe munte, prin cele nouă Fericiri, calea prin care noi ne putem împlini ca fii ai lui Dumnezeu în lume. Şi toţi cei care îşi asumă în viaţa lor cele nouă Fericiri, mai precis virtuţile despre care vorbesc ele, ajung să trăiască starea de fericire, care în Noul Testament se confundă cu bucuria ce izvorăşte din comuniunea omului cu Dumnezeu şi în Dumnezeu, din comuniunea omului cu semenii săi şi cu întreaga creaţie a lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, fericirea nu este o realitate care vine după viaţa aceasta, ci este o stare a sufletului pe care fiecare om o trăieşte în prezent, dacă îşi rânduieşte viaţa în comuniune cu Mântuitorul Hristos în Biserica Sa.

Care sunt înţelesurile Fericirii întâi?

Fericirea întâi este prima treaptă pe care, păşind, ne deschidem spre Dumnezeu şi spre semeni. Fericirea vorbeşte despre sărăcia cu duhul, în sensul de bogăţie spirituală, nu de sărăcie. Sărăcia cu duhul înseamnă de fapt smerenia înaintea lui Dumnezeu. Omul smerit recunoaşte că ceea ce are în viaţa lui are ca dar al lui Dumnezeu şi prin aceasta sufletul său devine recunoscător, un suflet care aduce mulţumire lui Dumnezeu pentru darurile primite şi, ca răspuns, cultivă şi el aceste daruri în existenţa lui.

Mântuitorul Hristos nu apreciază ignoranţa sau necunoaşterea

Poate am fi tentaţi să credem că săracii cu duhul sunt cei neînvăţaţi; se referă şi la ei Fericirea întâi?

Nu, Mântuitorul Hristos nu apreciază ignoranţa sau necunoaşterea. Dimpotrivă, chiar în Evanghelia după Matei, capitolul VII, după Predica de pe munte, ni se spune: „Căutaţi şi veţi afla (...)”. Cel care caută să cunoască va cunoaşte, va „afla”, ne spune Mântuitorul Hristos. De aceea, Fericirea vorbeşte despre simplitatea sau curăţia inimii, nu despre ignoranţă sau neştiinţă. Sfântul Marcu Ascetul spune că ignoranţa sau neştiinţa ucide sufletul. Ca atare, Fericirea vorbeşte despre simplitatea omului duhovnicesc. Un exemplu de simplitate putem să vedem în modul în care, primăvara, natura reînvie şi se înalţă spre cer, prin deschiderea ei spre lumina care vine de sus. Un exemplu de simplitate este grăuntele de grâu, care moare şi apoi se împlineşte în toamnă, prin rodire. Un exemplu de sărăcie cu duhul este de fapt omul care-şi deschide sufletul, iar în sufletul său intră harul Duhului Sfânt. 

De ce îi fericeşte Hristos pe săracii cu duhul încă de la începutul cuvântării Sale?

Pentru că Dumnezeu este un adânc de smerenie. Dumnezeu iubeşte atât de mult lumea şi omul, încât S-a smerit pe Sine şi a luat chip de rob, de aceea noi răspundem chemării Mântuitorului Hristos devenind smeriţi înaintea lui Dumnezeu şi, desigur, cultivând smerenia şi în relaţiile noastre interumane. 

Nu este exclusivistă afirmaţia că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor? Numai a acestora?

Împărăţia Cerurilor este acolo unde este prezent Împăratul, Mântuitorul Iisus Hristos. Mântuitorul Hristos este prezent doar în inima smerită. De aceea a lor este Împărăţia Cerurilor, pentru că ei trăiesc sentimentul prezenţei Mântuitorului Hristos în viaţa lor. Fără smerenie sufletul nu se poate deschide spre Împărăţia lui Dumnezeu.

Cât de importantă este virtutea acestor categorii de persoane, cărora Dumnezeu le promite solemn Împărăţia Cerurilor?

Majoritatea Fericirilor sunt la timpul prezent. Ca atare, omul care simte aici şi acum prezenţa lui Dumnezeu este un om fericit, în sensul că-şi recunoaşte demnitatea, libertatea şi responsabilitatea, pe care şi le asumă în comuniunea sa cu Dumnezeu. 

Cum putem deveni fericiţi 

Din faptul că sunt rostite la timpul prezent deducem că Fericirile sunt atemporale. Ca atare, fiecare dintre noi, prin participarea la Sfânta Liturghie şi la ritmul liturgic şi sacramental al timpului în Biserică, devenim fericiţi în sensul în care am spus la început, adică sufletul nostru este împăcat şi liniştit şi în acelaşi timp pătruns de bucuria comuniunii. Acesta este de fapt sensul vieţii noastre. Şi comuniunea nu se poate dobândi decât prin harul Duhului Sfânt, în Biserica Mântuitorului Hristos. 

Concret, cum putem împlini Fericirea aceasta?

La simplitatea descrisă în Fericirea întâi nu se ajunge uşor. Orice virtute presupune şi un efort. Este efortul pe care îl depunem noi, ajutaţi de harul lui Dumnezeu, pentru a deveni asemănători cu Dumnezeu, în iubire, în dreptate, în puritate. Împlinim Fericirile mai întâi prin respectarea poruncilor Mântuitorului Hristos, pentru că respectând poruncile ne exprimăm atât smerenia, cât şi răspunsul nostru la iubirea răstignită a Lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Hristos este ascuns în poruncile Sale. Iar Mântuitorul Hristos afirmă că „cel care are poruncile Mele şi le păzeşte acela este cel care Mă iubeşte. Şi cel care Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi vom veni la el şi locaş întru el Ne vom face”. 

Care este învăţătura care se desprinde de aici?

Învăţătura care reiese de aici este valabilă pentru toate Fericirile, pentru că de fapt nu sunt nouă Fericiri, ci una singură, care se dobândeşte prin practicarea virtuţilor despre care vorbesc cele nouă Fericiri. Ca atare, dacă noi practicăm virtutea smereniei, putem să înaintăm în viaţa duhovnicească şi să asumăm apoi celelalte Fericiri. De aceea, de foarte multe ori în viaţa personală constatăm că de fapt suntem la început. Aproape în fiecare zi începem din nou să facem efortul necesar pentru a dobândi această stare a sufletului despre care vorbeşte prima fericire. 

Avem îndemnuri din partea Părinţilor Bisericii în legătură cu importanţa şi respectarea acestei Fericiri?

Îndemnurile sunt prezente în Evanghelie. Părinţii Bisericii au întrupat în viaţa lor aceste îndemnuri. Deci au făcut fapte bune izvorâte din credinţă, din nădejde şi din dragoste. Şi prin acestea ei au devenit exemple vii. Nu este vorba, aşadar, doar de simple îndemnuri.

De mărturii, mai bine zis...

Mărturii şi viaţă mărturisitoare. Pentru că şi în viaţa noastră constatăm că sporim în virtuţi, în credinţă, în smerenie, în simplitatea noastră duhovnicească prin întâlnirea cu oameni duhovniceşti. Nu devenim oameni smeriţi prin simple îndemnuri care vin de la alţii, ci prin întâlnirea cu oamenii smeriţi, împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii.

Ne puteţi oferi o trimitere către lucrarea pe care ați scris-o despre Fericiri, care să vină în completarea interviului nostru?

Disciplina pe care o predau la Facultatea de Teologie se ocupă şi de legea morală a Noului Testament. Fericirile, după expresia Sfântului Ioan Gură de Aur, reprezintă sinteza legii morale a Noului Testament. Acest sfânt părinte compara cele nouă Fericiri cu poruncile Decalogului. De aceea Predica de pe munte, cu Fericirile, constituie un capitol din Teologia Morală, tratat în lucrarea Introducere în Teologia Morală.