Când am venit ca frate la Mănăstirea Milkovo, mi-au dat mătănii şi m-au învăţat cum să mă rog. Şi după cum mi-au arătat, aşa am şi făcut. M-am dăruit pe deplin rugăciunii lui Iisus. Cugetam aşa: „Mai am doar cinci ani de viaţă, hai să nu-i cheltuiesc fără folos, hai să-mi găsesc drumul meu spre Dumnezeu!” Şi, în scurt timp, tocmai din pricina acestei credincioşii depline faţă de voia lui Dumnezeu şi a doririi fierbinţi după Dumnezeu, m-a luminat harul lui Dumnezeu, care a adus în sufletul meu o pace şi o bucurie negrăită. Ascult inima şi aud în lăuntrul meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul.” Încerc să-mi amintesc unele lucruri şi întâmplări din trecut, dar nu pot. Toate gândurile se sprijină pe o anumită pace negrăită, şi în întreaga mea fiinţă domneşte o bucurie de nespus şi tânjire după Dumnezeu. Aceasta este starea în care sunt îngerii şi sfinţii, starea harului deplin. Numai cei ce au dobândit în dar harul pot înţelege starea Îngerilor şi Sfinţilor, care sunt călăuziţi de Duhul Sfânt. Credeam că toţi călugării, preoţii şi episcopii au darul harului. Şi uite, omule, am petrecut atâţia ani până acum cu preoţi şi călugări, şi am întâlnit un singur călugăr la care am văzut darul harului. Numai la un călugăr!

(Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, p. 55)