Și cu adevărat, cine este mai vrednic de plâns decât cel răpitor, care pleacă din această lume purtând cu sine numai păcatele pe care le-a săvârșit, și pentru care va da socoteală dinaintea lui Dumnezeu, lăsând ceea ce a adunat altora, de multe ori chiar dușmanilor săi? Cine este mai nenorocit ca omul lacom, care este topit de griji și de frică, din sufletul căruia liniștea și seninătatea au plecat, lăsând loc neliniștii, care îi face viața mai rea decât orice moarte? Atunci când câștigă, nu se bucură, pentru că vrea mai mult. Când pierde fie și o monedă, i se pare că i s-a întâmplat nu știu ce mare rău. Nu are prieteni, decât pe cei de la care câștigă. Pe ceilalți îi socotește dușmani. El disprețuiește, de fapt, lumea întreagă. Îi urăște pe săraci, pentru că îi cer ajutor. Pe cei bogați îi invidiază, pentru că râvnește la bogățiile lor. Când semenii săi sunt fericiți, el este trist. E ca și cum ceilalți i-ar fi răpit bunurile care i se cuvin.

Se poartă cu toții de parcă ar fi fost nedreptățit de aceștia. Suferă pentru că pământul nu produce aur în loc de grâu și pentru că fântânile izvorăsc apă în loc de argint, că munții sunt făcuți din pietroaie, nu din pietre prețioase.

(Sfântul Ioan Gură de Aur, Problemele Vieții, traducere de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Editura Egumenița, p. 226)