Zilele acestea am văzut cum temerile și neîncrederile care ne macină, sunt direcționate către diferite grupuri/categorii care sunt responsabilizate, din nevoia ca suferința noastră să capete un chip. Chipul vinovatului este luat, în funcție de bula în care trăim, de diaspora, medici, profesori, vârstnici, tineri, Biserică etc. Căci în fața fricii extreme, oamenii sunt capabili să abandoneze cu ușurință moralitatea și umanitatea. O explicație psihologică a faptului că ura are teren fertil acum, este aceea că ea se naște din temeri și se hrănește cu disperarea provenită din incapacitatea de a prezice ce urmează. Altfel spus, predicația naște invazia de ură.  În fața necunoscutului, mintea umană poate amplifica răul și exagera pericolul. Iar în fața pericolului nevăzut și neînțeles, oamenii au nevoie de un țap ispășitor. Blamarea celuilalt devine astfel instrumentul cel mai facil care ordonează haosul și incertitudinea. Amplificarea nesiguranței crește nevoia de a găsi un responsabil pentru suferințele noastre, abandonând toleranța în favoarea nevoii de a ne agăța psihologic de ceva. Astfel, acolo unde mintea nu știe să cultive virtuți, iar sufletul este sărac în valori, pietrele vocale ale frustrării și urii îndreptate înspre ceilalți sunt poate, principalele forme de rezistență.

Lecția decenței. Aceasta este lecția pe care ar trebui să o învățăm în aceste zile mai mult ca oricând. Personajul lui Camus, din romanul Ciuma, dr. Bernard Rieux spunea că în fața molimei, singura modalitate de a lupta cu ciuma este lupta cu decență. Eroismul poate însemna și decență. Avem nevoie de un exercițiu al decenței în acțiune și în exprimarea judecăților și emoțiilor noastre. Cu siguranță tuturor ne este teamă, cu toții ne întâlnim cu limitele noastre și ale celorlalți și mulți greșim când stresul și presiunea momentului ne apasă. De aceea este responsabilitatea fiecăruia dintre noi să cultive mai mult respectul, solidaritatea și empatia, căci nu știm niciodată ce luptă duce fiecare și, cu precădere, cei ce sunt în prima linie, încercând să (ne) salveze în condițiile unui haos tăcut și neștiut de noi, ceilalți. Ca o modalitate de a ne liniști mințile, aruncăm prea repede cu noroi. Uităm că în situațiile cele mai grele și constrângătoare orice presiune în plus ne poate răni pe toți.

Întrebarea care se pune acum este dacă suntem oare suficient de evoluați și raționali încât să cooperăm decent pentru a depăși această perioadă și a ne dezvolta împreună. Această pandemie poate fi oportunitatea fiecăruia de a contribui la construirea unui mai bine comun, înțelegând că nenorocirile și suferințele ne pot surprinde oricând, iar ceea ce ne rămâne ca ancoră salvatoare în fața oricărui pericol, este grija și responsabilitatea față de noi înșine și a unora față de ceilalți. (Psiholog Dr. Daniela Dumulescu - UBB, Cluj-Napoca)

Sursa: tribuna.ro