Text și context

Plasat într-un capitol în care Hristos vorbește despre importanța practică a unor aspecte precum credința, smerenia și onestitatea, episodul de astăzi vine să aducă în atenție o nouă minune săvârșită de către Învățător. Nu omite nici chestiuni ce țin de mesajul și asumarea acesteia, ori de perenitatea celui dintâi.

Leproșii 

Pe drum, în timp că propovăduia ucenicilor, Domnul e întâmpinat de zece leproși. În societatea vremii, oamenii suferinzi de această boală contagioasă erau condamnați să trăiască o viață plină de privațiuni. Izolați la marginea comunităților umane, se strângeau din diferite locuri spre a-și împărtăși unii altora agonia ultimelor clipe. Boala îi condamna la o degradare lentă. Și la ceea ce s-ar putea defini drept „a muri pe bucăți”. Fiecare părticică din corpul lor intra într-un lent proces de descompunere. Membrele ajungeau să li se desprindă de trup în timp, iar chipul li se desfigura pe măsură ce boala punea stăpânire pe firava lor făptură.

Situațiile de vindecare erau extrem de rare. Cel presupus a se număra între tămăduiți trebuia să treacă printr-un amplu proces religios menit a-i recunoaște – într-o societate în care secularizarea nu era nici măcar un concept vehiculat – calitatea de ființă care-și poate relua viața de dinainte. Clima caldă favoriza apariția acestei categorii de plăgi și răspândirea ei. În plus, dacă cineva dorea să realizeze un act de milostivire cu suferinzii, trebuia să o facă respectând o serie de norme extrem de complexe. Situația se va menține până târziu în istorie, boala fiind eradicată abia în prima parte a secolului trecut, prin intermediul eforturilor românului Victor Babeș. 

Acesta este contextul în care se petrece faptul minunat. La intrarea în comunitate, cei zece, care erau obligați să-și anunțe de la distanță prezența, spre a putea fi ocoliți, vin și cer ajutorul lui Hristos. „Iisuse, Învăţătorule, fie-Ţi milă de noi!”, sunt cuvintele lor. Iisus nu stă pe gânduri. Îi trimite să se arate preoților. Le oferă speranța tămăduirii. Pe drum, constată cu toții că boala dispăruse. E aproape de neimaginat ce au simțit atunci când au constatat acest lucru. Câtă bucurie le-a infuzat sufletul. Cum și-au pierdut mințile, la propriu. De fericire. Și cum au pornit, în fugă, să-i îmbrățișeze pe cei de acasă. Să le împărtășească vestea cea bună. 

Recunoștința

Cu toate acestea, ar mai fi fost ceva ce s-ar fi cerut dus la îndeplinire, înainte de a ajunge la cei dragi. O vizită la Cel mai drag. Ca o mărturisire a firescului recunoștinței. Dintre cei zece, unul singur e capabil să înțeleagă despre ce e vorba. Să fixeze corect prioritățile. Ba mai mult, cel în cauză nu e nici măcar iudeu. Învățătorul e nițel dezamăgit de ceilalți. E totuși bucuros de acesta. Ca atare, îl binecuvintează și-i laudă credința.

În loc de concluzii

Episodul de astăzi vine să vorbească în primul rând despre pocăință. Despre firescul unui comportament care nu poate fi înțeles altfel decât în legătură directă cu acte precum cel al tămăduirii. Aidoma leproșilor, suntem chemați și noi să venim în fața lui Hristos. Să-I mulțumim și să-I oferim în dar floarea rară a recunoștinței. Să recunoaștem că orice bucurie și orice bine al vieții noastre se află în strânsă legătură cu El. Dacă vom face acest lucru, vom dobândi, apodictic, deplinătate în toate cele pe care le întreprindem. Îndrăzniți!