Idioritmia este formă de organizare monahală în care călugării duc o viaţă liberă, cu avere personală, cu gospodării proprii (case, grădini etc.) aşezate în preajma bisericii mănăstirii, dar şi în afară de incintă. Călugării cu organizare idioritmică trăiesc totuşi în comunitate în timpul slujbelor la biserică; şi în aceste mănăstiri se află un stareţ care este conducătorul şi care veghează la buna desfăşurare a disciplinei şi a împlinirii îndatoririlor faţă de biserică ale monahilor din mănăstirea respectivă.

Într-o mănăstire de sine, uneori numită lavră, călugării duc o viaţă monastică semi-anahoretică, adică nu slujesc cu toţii împreună toate slujbele, nu mănâncă împreună la toate mesele, ci doar în duminici şi sărbători. Uneori, dacă în lavră sunt mai mulţi părinţi duhovniceşti, mai multe grupuri se formează în jurul lor. Odată cu revigorarea monahismului ortodox în secolele IX-X, la Studion (Constantinopol), sub Sfântul Teodor Studitul, şi la Muntele Athos, sub Atanasie Athonitul, această formă monastică a început a fi descurajată şi abandonată.

În deşerturile din Egipt, Siria sau Țara Sfântă, eremiţii trăiau singuri într-o aşezare alcătuită doar dintr-o chilie (o colibă sau o peşteră) şi îşi petreceau viaţa în cea mai mare parte în singurătate, cenobiţii trăiau laolaltă într-o mănăstire mai mare, formată dintr-un complex de clădiri specializate.

Astăzi, în Sfântul Munte, doar Mănăstirea Konstamonitu păstrează această rânduială.