Asta spun şi eu. Şi mai spun un lucru: niciodată nu o să atingem nivelul spiritual pe care l-am avut în închisori. În închisorile comuniste nu era creion, nu era hârtie! Nu era televizor, nu era nimic. Şi mai ales în anul de izolare pe care l-am trăit, când nu te puteai uita la nici un orizont exterior, când nu era nimic, decât patru pereţi, trebuia să te cobori în tine, să găseşti un orizont lăuntric, fără de care înebuneai. Poate îmi e şi ruşine să spun că a trebuit să fim forţaţi să ne găsim pe noi înşine. Eu mai aveam ceva idei despre rugăciune pentru că veneam de la Rugul Aprins; aveam însă mai mult ideea teoretică a ce înseamnă rugăciunea. Aş putea spune că atunci în momentele acelea grele, am practicat rugăciunea inimii; am practicat-o intens. Şi atunci am putut să descopăr ce este, care este frumuseţea vieţii interioare. Aşa de mult mi-a plăcut! Câteva luni de zile înainte credeam că înebunesc de singurătate pentru că era o rupere. Orientarea noastră totdeauna este în afară de noi. Avem o cunoaştere cosmologică a ceea ce este înafară, dar într-o constrânsă singurătate, se cerea cu totul altă metodă să te descoperi pe tine; să te eliberezi de o altă sclavie, care este şi sclavia cărţilor. În libertate nu ai cum să ştii cine eşti; numail golit prin constrângere sau de bună voie îţi dai seama că eşti făcut doar din citate.

(Dinu Cruga, Izvoare Duhovnicești, Arhiepiscopia Ortodoxă Română, Alba Iulia, 1998, p. 47)