Se spune în Pateric despre unul care s-a dus într-o mănăstire și unii l-au chemat la masă și s-a dus să mănânce și el împreună cu obștea mănăstirii. Dar cineva de acolo a zis: „Cine l-a chemat pe acesta la masă? Ia dați-l afară!”. Și l-au dat afară. Și omul s-a dus. După aceea s-au gândit alții: măi, nu-i frumos să-l scoți pe om de la masă. Chemați-l iară. Și s-au dus să-l cheme. Și a venit omul și a stat la masă. Și l-au întrebat după aceea unii: „Ce-ai gândit tu în gândul tău când te-au dat afară și te-ai dus și te-au chemat înapoi și ai venit? Altul ar fi zis: ce mă chemați acuma după ce m-ați dat afară?”. Și știți ce a zis?

A zis: „M-am gândit să fiu ca un câine pe care când îl alungi se duce și când îl chemi se întoarce”. Și m-a întrebat după aceea cineva: Părinte, dacă ar face cineva cu Dumneavoastră așa, așa ați face? Apăi să știți că n-am fost pus în împrejurări din acestea. Dar dacă într-adevăr am liniște în suflet și liniște realizată prin credința în Dumnezeu, așa ar trebui să fac. Iar dacă nu fac așa, înseamnă că n-am ajuns încă la măsurile la care trebuie să fii biruitor prin credință.

Dacă ajungi să fii liniștit numai în condițiile de liniștire să știi că nu ești liniștit.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Veniți de luați bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca, 2001, p. 43)