Odată primit, harul nu se mai ia de la om până la sfârșitul vieții lui, astfel încât orice păcătos poate, dacă vrea, să se folosească de harul ceresc primit în dar spre a se pocăi și a fi viu (Iezechiel 18, 23; 33, 11).

Dacă omul alege, însă, să meargă pe calea coborâtoare a păcatului, Domnul îi dă libertatea să facă ce voiește. Și, cu toate acestea, în dragostea Sa părintească, îi trimite, la felurite prilejuri din viață, îndeosebi prin boli, necazuri și nenorociri, pricină de amintire și îl cheamă la pocăință. 

Chiar și celui mai îndârjit păcătos, potrivnic Lui, Ziditorul nu îi ia harul Său. Doar la Înfricoșătoarea Judecată îi va lipsi cu totul de harul Său pe păcătoșii ce nu s-au pocăit, poruncind slujitorilor Săi, îngerii, să îi taie înaintea Lui (Luca 19, 27). Într-un înțeles duhovnicesc, această tăiere, după tâlcuirea Sfântului Vasilie cel Mare, este despărțirea pentru totdeauna și luarea harului de la cei ce nu l-au folosit spre mântuirea lor. De aceea, pentru ca omul să nu ajungă la o astfel de moarte duhovnicească, trebuie a se păzi să nu săvârșească ceva oprit de conștiință și să nu lase nelucrat ceva pe care i-l încredințează ca datorie legea lui Dumnezeu.

(Arhimandritul Serafim Alexiev, Viața duhovnicească a creștinului orotodox, Editura Predania, București, 2010, p. 28)