După căderea omului din rai iubirea firească, înnăscută în suflet, nu cunoştea adevăratele mijloace ale lucrării sale faţă de cei repausaţi. Sacrificiul vieţii, sinuciderea precum şi alte fapte împotriva firii, erau socotite ca expresia adevărului şi trebuiau să arate într-un chip văzut iubirea pentru cei repausaţi. Mintea, deşi înavuţită prin cunoștințe ştiinţifice, credea în aceste rătăciri şi petrecea în întunecime diavolească. Iată ce ştim despre obiceiurile funerare ale poporului cel mai luminat al antichităţii: romanii.

Trupurile celor mai nobili romani nu erau îngro­pate în pământ, ci arse pe rug. În vremurile vechi se jertfeau sclavi pe acel rug, iar mai târziu lângă rug se luptau şi se ucideau unii pe alţii, gladiatorii. Toate acestea se făceau din iubirea pentru repausat, pentru a îmblânzi mânia zeilor din infern.

Numai singură lumina binecuvântată a creşti­nătăţii, luminând pe tot creştinul, a răspândit pe pământ tainele vieţii viitoare şi a arătat în ce constă legătura între vii şi repausaţi.

(Părintele Mitrofan, Viața repausaților noștri și viața noastră după moarte, Editura Credința strămoșească, Petru Vodă – Neamț, 2010, p. 125)