Poporul care stă în întuneric – gânduri la Evanghelia duminicii
Atâta vreme cât poporul român, în marea lui majoritate, așteaptă alt cap decât Cel dat de Dumnezeu de două mii de ani, rămâne o drept-măritoare gloată care se zbate între două fețe ale aceleiași Căderi, ca zborul frânt și orb, ca zbaterea dintre cer și pământ a găinii decapitate...
Motto: „poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare...” (Matei 4, 16)
„Iar aceasta este judecata, că Lumina a venit în lume și oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina.” (Ioan 3, 19)
Un popor sau un om care nu se va revolta împotriva întunericului din el, se va revolta împotriva celor din jurul său. Toate dimensiunile și formele existenței lui, chiar și dragostea, nu vor mai fi decât o formă specifică de revoltă, o neliniște; numai revolta împotriva beznei lăuntrice dobândește pacea.
Un popor încetează să se mai revolte împotriva întunericului din el când nu-l mai simte, nu-l mai vede, nu-i mai constată efectul exterior ca o umbră, o reflectare, a realității interioare. Și asta se întâmplă când nu mai locuiește în „lumina mare” pe care a aprins-o venirea lui Iisus în lume. Căci, pentru a dobândi cele din lume s-a retras lăuntric din ea. Cu cât vrea mai mult din cele ale lumii, cu atât părăsește mai mult „lumina mare” care i s-a dăruit...
Un popor sau un om nu se mai revoltă împotriva întunericului din el, când încetează să mai stea sub judecata lui Dumnezeu și trece în babilonul propriilor judecăți, bazate pe interese lumești. Adică atunci când, părăsindu-și conștiința pentru interese, încetează să mai fie un popor sau o persoană și devine o gloată, respectiv un individ (cantitatea minimă de gloată). Și gloatele cer mereu schimbarea altcuiva, nu a propriei inimi...
Oricâte capete ar schimba, dacă n-o face pentru Împărăția lui Dumnezeu, un popor rămâne prizonier și rob întunericului din lăuntrul lui. Nu este concluzia mea, ci a istoriei. Singurul moment în care un popor sau un om află împăcarea cu propria conștiință este cel în care Iisus devine capul lui și judecata Domnului, gândirea lui. Atunci nu-l mai interesează dreptatea acestei lumi, ci intrarea, prin smerenie, în dreptatea lui Dumnezeu...
Iisus este singurul cap care ne schimbă inima.
Ni s-a lăsat Evanghelia și ca pereche de ochelari cu care să putem vedea istoria și evenimentele ei așa cum sunt, nu așa cum se dorește a fi văzute de împărățiile lumii acesteia. Aș spune că Evanghelia este singurul organ de presă de pe pământ care spune mereu Adevărul despre evenimentele lumii și personajele lor.
Schimbarea inimii unui popor sau om surpă temelia lăuntrică, puterea, oricărui cap străin ce ar dori să-l înrobească...
Un popor care nu citește presa lui Dumnezeu, nu are acces la realitatea propriei vieți. Rămâne o gloată care se zbate dintr-o ficțiune în alta, doar mutând vărsarea de sânge din registrul unei ficțiuni, în cel al ficțiunii care îi ia locul.
De pildă, trecerea din ficțiunea comunistă în cea capitalistă a poporului Român în 89, a mutat vărsarea de sânge din gulaguri în cabinetele de obstretică unde se fac avorturi. Iar ghilotinele democrației s-au dovedit nespus mai eficiente ca cele ale gulagurilor comuniste.
Toate ficțiunile politice cer sângele inocenților, al celor inadaptabili la nevoile pieței de fantasme, căci sunt incapabili de a da viața pe ideologie...
Dacă vreți să știți ce se întâmplă azi în România nu deschideți site-urile de știri, oricare ar fi ele, ci Evanghelia și citiți pericopa zilei. Dar n-o să puteți suporta Adevărul pe care vi-l spune fără a vă împărtăși cu Trupul și Sângele Lui. Cine evită Potirul, se va întoarce, inevitabil, la site-urile de știri și la ficțiunile pe care acestea le prezintă ca evenimente reale sau înțelegeri corecte ale acestora...
Se varsă mereu sângele inocenților, pentru că doar inocenții știu ce e viața și cum s-o trăiască. E tocmai ceea ce pierde cel care își pierde inocența.
Pe Iisus, de două milenii, îl vrea Cap doar poporul celor care însetează după inocența pierdută și după desăvârșirea ei în sfințenie. Doar acest popor iese din întuneric. Iar acest popor nu este cel român sau cel grec, cel american ori chinez, ci Biserica.
Atâta vreme cât poporul român, în marea lui majoritate, așteaptă alt cap decât Cel dat de Dumnezeu de două mii de ani, rămâne o drept-măritoare gloată care se zbate între două fețe ale aceleiași Căderi, ca zborul frânt și orb, ca zbaterea dintre cer și pământ a găinii decapitate...
Continuând să verse, din gâtul tăiat, sângele copiiilor săi nenăscuți... Doar oprirea acestui sânge ar fi dovada că gloata românească a devenit un popor, adică o conștiință.
Până atunci, oricât de drepte ar fi revendicările sale, ele au încă glasul lupului, nu al Mielului lui Dumnezeu... Pentru că „lumina cea mare” a Împărăție lui Dumnezeu a venit în lume, dar oamenii au iubit mai mult lumea decât Împărăția...
„E timp pentru Dumnezeu în toate zilele”
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro