Duminica aceasta, avem una dintre cele mai frumoase pagini despre Pronia divină: despre purtarea de grijă, conservarea și guvernarea lumii de către Dumnezeu. Îndrăznesc să spun că avem de-a face în mod direct cu glasul lui Dumnezeu care vindecă toate „complotopatiile” lumescului din gândirea noastră. Textul din Matei (6, 22-33) se completează fericit cu reamintirea, în memoria Părinților de la Sinodul IV Ecumenic, de la Calcedon, a textului de la Ioan (17, 1-13) care face amintire de Rugăciunea Domnului Iisus pentru unitatea Ucenicilor cu El și între ei, după modelul unității dintre Dumnezeu-Tatăl și Dumnezeu-Fiul, modelul unității Sfintei Treimi fiindu-ne oferit nu doar drept țintă, ci și mod de viață duhovnicească, prin mijlocirea prezenței Duhului Sfânt. Trebuie să mărturisesc că an după an, momentul amintirii Mărturisirii de credință de la Calcedon, precum și amintirea „lecției” despre forța purtării de grijă a lui Dumnezeu, mă întoarce cu bucurie la Ortodoxia mărturisirii. E un text-test de bucuroasă asumare a conținuturilor ortodoxe ale mărturiei noastre ca oameni. 

Am ales, în această Duminică, să mă opresc asupra textului mateian din nevoia practică a elucidării unei traume care macină la pacea noastră sufletească. Prea des. Prea cu o forță pe care noi i-o îngăduim. Parte de mijloc – de îmi este îngăduită măsura – a Predicii de pe Munte, cel puțin în scriitura Evanghelistului Matei, textul evanghelic pare a fi cel mai lucid text despre ecologia sufletească prin care putem menține echilibrul viețuirii noastre. Dintâi, cred că ar merita să amintim un verset mai sus decât cel păstrat de împărțirea lecturii în Evangheliar. Astfel, Domnul Iisus încheie cuvintele Sale despre milostenie, rugăciune și postire (Matei 6,1-21) cu acest verset de foc: „Căci unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Matei 6, 21). Pare simplă remarca, dar nu trebuie uitat că avem de -a face cu Dumnezeu, Cel care ne cunoaște, în primul rând, inimile. Adică tot ceea ce am numi noi comoara noastră. Pare că acest adevăr îl determină pe Domnul să pornească în ceea ce am putea numi a fi un diagnostic psiho-comunitar care ne apropie, ca oameni, de registrul psihiatriei sociale. Încrederea în împreună-lucrarea lui Dumnezeu cu noi. 

Dintre multele afirmații asupra relației trupului cu sufletul nostru, niciuna nu și-a pierdut valabilitatea. Sunt diagnoze din veșnicie către veșnicie. Relația ochi - curăție - suflet este atât de bine constatată și descrisă, încât ne oferă cheia la multe dintre aspectele vieții noastre. Viață duhovnicească și cotidian – lumească, deopotrivă. Una dintre traduceri înlocuiește adjectivul „rău” cu „viclean”, după regula prin care, în unele traduceri, și spunem: „și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean”, în finalul rugăciunii Tatăl Nostru. Nu m-aș opri asupra duelului lingvistic lansat de specialiști: nu ne duce vs. nu ne lăsa ori rău vs. viclean. Ci la conținutul iconic al expresiei: dacă ochiul tău va fi viclean, tot trupul tău va fi întunecat, concluzia fiind mai mult decât limpede: „dacă lumina care e în tine este întuneric, dar întunericul cu cât mai mult!” (Matei 6, 23). Îmi pare o diagnoză perfectă asupra lipsei de bucurie în care își zac câte unii creștinismul, confundând frustrarea cu pocăința și judecarea aproapelui cu vindecarea lui. 

Ochiul viclean despre care vorbește Domnul Hristos aici este privirea cu viclenie asupra lumii, îndesarea dreptății personale în adevăr, cu orice preț, mai ales dacă prețul îl plătesc alții. Suntem dinaintea imaginii lumii în care trăim. O lume care pare că este transformată într-un uriaș hangar ce cuprinde platouri de televiziune în care contează mai mult propaganda și ideologizarea adevărului decât adevărul propriu-zis. Adevăr care, privit cu viclenie, întunecă lumina. Strașnică observație a Creatorului către creatură. Ochiul nostru este făcut să privească lumea în lumină, cu fericirea unei obiectivități din care să nu lipsească niciodată empatia. Pentru că numai iubirea aproapelui vindecă de viclenie propriul tău suflet. Uneori, cu riscul ca viclenia celuilalt să te zdrobească, să îți dărâme sufletul. Să te arunce în întunericul pierderii încrederii în el și în Dumnezeu. 

De fapt, avem acum – și, desigur, în dezvoltarea ulterioară a temei – cheia interpretării băii de minciuni în care ne scăldăm de ceva ani buni cultura. Ochiul viclean viclenește totul, dar nu poate mima lumina decât în fața celui lipsit de lumină și el. De aceea, viclenii lucrează numai din umbră. Ei știu că lumina dăunează grav vicleniei lor, că vădiți nu au putere sau au una care oricum se epuizează în ilogismul vremii. Este impresionant cum Hristos ne spune simplu: de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat! Vă asigur că nu se referea numai la corpul nostru cu mușchi și oase, ci și la starea de bine duhovnicească a sufletului ce-l animă, îl dinamizează. Suntem părtași la un fenomen pe care îl vedem, dar nu-i știm sursa: oboseala sufletească a omenirii. Dificil de investigat, oboseala obosește, iese cu ușurință din siajul preocupărilor spirituale ori medicale. Dar ea rămâne, măcinând nădejdea și fracturând iubirea lumii. E oboseala pe care viclenia o pune asupra odihnei în bucurie. A vicleniei care propune mereu și mereu scenarii stringent calpe, dar cu zgomotul unor adevăruri inalienabile. Uităm deseori spusa Părintelui Porfirie, că Apocalipsa a fost scrisă ca știind adevărul – să nu o lăsăm să se întâmple. Privirea vicleană răstoarnă lumina și umple de întunericul fricii viețile noastre. Născându-se manipularea. Mizerabila armă de întunecare a luminii. 

Domnul știe toate acestea și ne avertizează. Ne cere să înțelegem de la păsările cerului și crinii țarinii. Adică de la cele mai grabnic trecătoare firi. De la fragilele noastre alcătuiri contemporane azi, dar care frământă de generații înaltul cerului. Și de la țevile de clorofilă prin care împrăștie mireasma unei zile de mâine, pe care crinii nu mai au cum să o apuce. Ne cere să înțelegem că nu putem adăuga decât prin Har statură propriei noastre staturi. Dar Harul este în altă logică a prezenței decât viclenia și manipularea, decât falsitatea unor rostiri ce se disting prin încălcarea păcii din lumină. De ce toate aceste exemple extrem de perisabile? Pentru a le pune în opoziție cu veșnicia care ne locuiește. Care ne poartă în Împărăția Luminii. 

Încheierea textului Evangheliei acestei Duminici este, mai degrabă, o deschidere de învățătură decât o concluzie asupra învățăturii: „Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă!” (Matei 6, 33). Dar, personal, cred că nu trebuie să ne oprim la acest verset, ci trebuie să-l lăsăm completat de cel care încheie întreg capitolul acesta al Evanghelie de la Matei: „Nu vă îngrijiți de ziua de mâine, căci ziua de mâine se va îngriji de ale sale. Ajunge zilei răutatea ei” (Matei 6, 34). E o poruncă. O unică alternativă aceasta, a renunțării la răutate, pentru a-ți putea trăi viața ta, nu viața privirii viclenite de întuneric. Smulgând inima din buruienișul grijii care, oricum, ne depășește puterea de a ne împlini ne-grija. 

Zgomotul mult al vorbăriei din jur ne distrage de la curajului imediat. Domnul ne îndeamnă să avem încredere în purtarea Sa de grijă. Oricât de dificil ar părea aceasta. Oricât de dificil este, de fapt, aceasta. Dacă vrem să biruim, avem dintâi a ne vindeca de viclenie. A noastră și a celor care confundă viclenia cu adevărul. Fără a culpabiliza. Ci îndrăznind să iubim pe cei care ne urăsc. Cu iubirea care cuprinde, ca o comoară, inima noastră. Și Domnul vede acolo, în adâncul ei, loc să Își lase Împărăția la găzduire de preț. Să ne ajute Dumnezeu să Îi fim odihnă!