Patimile sunt ale firii omeneşti căzute; sunt „omul vechi” din noi. Păcătoşi cum suntem şi nărăviţi cu păcatul, nu vedem patimile care zac în noi, ne par ponoase fireşti şi omeneşti. Ele sunt însă cu totul nefireşti, obişnuinţe rele altoite pe firea cea dintâi, nevrednice de „omul nou”, cel după chipul lui Hristos, la care suntem hără­ziţi să ajungem.

Se înşală cel ce crede că-i neîntinat de patimi. Numai sfinţii ajung curaţi cu harul lui Dumnezeu, prin mare nevoinţă. Neştiutor şi orb, lipsit de lumina ce-o dă traiul duhovnicesc, nu-şi cu­noaşte boala. De voieşte însă să vieţuiască în Domnul, patimile i se arată sub chip de ispite; căci dracii ne ispitesc cu patimile noastre.

Cu războirea patimilor se începe viaţa cea nouă, şi cu ea se sfârşeşte. De se va şi curăţi de patimi  — Domnul ştie! —, ispite de la draci tot va avea. Ai de luptat până la ultima suflare. „Te lupţi nu ca să scapi de luptă, că nu încetează lupta. Lupţi, ca să ai parte mereu de biruinţă”.

Du, dar, război în fiecare clipă cu gândurile rele care-ţi vin, cu poftele şi patimile tale, ca să scapi de ele.

(Jean-Claude Larchet, Ține candela inimii aprinsă, Editura Sophia, București, 2007, p. 69)